Câteva povești cu și despre lustragii
„Hai la lustru!, Hai la lustru!“ La sfârșitul secolului al 19-lea și o bună parte din secolul 20 îndemnul acesta se auzea, în diferite limbi, atât pe străzile Bucureștilor, cât și la Londra, Paris, Viena sau New York. Lustragiii, cei care își câștigau pâinea de fiecare zi făcând strălucitori pantofii trecătorilor, erau o prezență obișnuită în peisajul cotidian. Îi puteam vedea pe Calea Victoriei, la gară sau la diferite colturi de stradă, purtând cu ei cutia cu instrumentele necesare muncii lor – perii, cremă de ghete, pânze pentru lustru – și, în mod absolut necesar, un spirit plin de voioșie. Meseria de lustragiu presupune interacțiune directă cu publicul și nu este atât de simplă cum pare la prima vedere.
Astăzi, în București și în alte mari orașe din țară lustragiii nu mai există. Aceeași situație este și la Paris, Londra, Berlin sau în multe alte capitale europene. Din fericire însă, prezențele pline de farmec ale lustragiilor nu s-au estompat definitiv. Aceasta pentru că încă îi mai putem întâlni în bazarele din Turcia, pe străzile din Statele Unite, în Mexic, Japonia, Hong Kong și în cine știe ce alte colțuri ale lumii.
„Slujba asta este distractivă, frate!” mărturisește lustragiul Justice Mukamba reporterilor de la The Herald. „O fac deja de 10 ani. M-a ajutat să am grijă de familia mea, așa că de ce m-aș plânge? Este exact ca orice altă slujbă, cu singura diferență că, în domeniul acesta, sunt puțini aceia care se gândesc să facă o carieră”. Pentru doi dolari perechea, Justice Mukamba dă luciu pantofilor și spune povești oamenilor: „Trebuie să vă spun că meseria asta este străveche, de pe timpul când lustragiii erau solicitați să facă pantofii capetelor încoronate și familiilor lor. Lustragiii au supraviețuit peste timp și au mers mai departe, așa că astăzi pot lucra în reședințe guvernamentale, pentru oficialități și celebrități de tot felul”. Ca pentru orice altă meserie, trebuie anumite aptitudini și ca să fii lustragiu. Jovialitatea și abilitatea de a cultiva relații bune cu publicul sunt printre acestea. „Îmi fac treaba din toată inima și întotdeauna încerc să-i aduc satisfacție clientului. Asta ca să se întoarcă și mâine”, spune Justice Mukamba.
Meseria de lustragiu era practicată pe vremuri mai ales de băieți foarte tineri, aproape copilandri, care proveneau din familii sărace. Uneori, banii pe care îi aduceau ei reprezentau singura sursă de venit a familiei. Lustragiii puteau oferi și extraservicii. Puteau repara pantofii sau chiar coase la repezeală un tiv descusut pentru un trecător grăbit. Și astăzi, în Afganistan, nu este neobișnuit ca băieții să lucreze ca lustragii după orele de școală. Sameiullah, un băiat de 11 ani din Kabul, câștigă patru dolari americani pe zi din meseria de lustragiu – o avere pentru o familia cu opt copii din care face parte!
Situația nu este însă aceeași peste tot. Ca de fiecare dată, economia și nivelul de trai din țara în care se practică această meserie își spun cuvântul. Don Ward este lustragiu american. Lucrează la intersecția dintre 47th Street și Sixth Avenue în Manhattan. A mărturisit pentru The New Yorker că a renunțat la slujba într-un atelier foto atunci când un fost coleg i-a spus că a câștigat într-o zi lustruind pantofi cât câștiga el într-o săptămână. Don Ward face acum meseria de 17 ani. Experimentează libertatea totală, fără șef, cu un program pe care și-l face singur, dând luciu pantofilor și improvizând numere de stand-up comedy – aceasta face parte din strategia de atragere a clienților. „Dacă n-ai nimic drăguț de spus poți să faci și 900 de dolari pe zi!” Repertoriul lustragiului american conține tehnici de flatare, rușinare a clientului („Uite în ce hal arată pantofii tăi!”) și apelare la rațiune („Cum să stai cu pantofii aia, domnule! Pai noi avem tehnologie!”).
Președinți de stat, guvernatori, primari și cântăreți celebri au recunoscut că au practicat la un moment dat în viața lor meseria de lustragiu. Prezențe exotice în peisajul cotidian și pline de farmec lustragiii au inspirat cântăreți (”Chattanoogie Shoe Shine Boy” a fost cântat de Bing Crosby și Frank Sinatra printre alții), au fost personaje de filme și romane (în cărțile polițiste informațiile pe care le dețin lustragiii, care știu tot ce mișcă pe stradă, se dovedesc foarte prețioase).
Incursiunea noastră printre meseriile uitate s-a oprit astăzi la lustragii – o reminiscență a vremurilor trecute care s-a încăpățânat să reziste și în epoca digitală. Oare să aibă acest lucru un sens? Să ne spună oare lustragiii prin exemplul lor că viața este în realitate simplă și frumoasă, că trebuie să prețuim libertatea, că nu avem nevoie de mare lucru ca să trăim? Cine știe? Putem reflecta la asta cât timp îl urmărim pe Frank Sinatra.