Un vechi proverb spune că Dumnezeu nu a putut fi pretutindeni, așa că a creat mamele. Ele au acea sămânță de dumnezeire pe care o pun și în fiecare dintre noi. Fie că sunt încă aici sau ne veghează din ceruri, mamele sunt umbra care ne ocrotește oriunde și oricând. Ca la un semn, în fața lor suntem din nou copii, iar vârsta adevărată ni se șterge.

Pentru fiecare dintre noi mama înseamnă altceva, pe fiecare ne încearcă aduceri aminte diferite atunci când ne gândim la ființa care ne-a dat viață, dar pentru toți ea este una singură,  ființa care nu mai are nevoie de niciun alt adjectiv care să o prezinte. Cu ea începe și se sfârșește totul.

Astăzi, 8 Martie,  opt scriitori români contemporani  au fost de acord să răspundă pentru COOLtura Mall la întrebarea: „Când vă gândiți la mama dumneavoastră ce cuvânt vă vine prima dată în minte și de ce? Ne puteți împărtăși o întâmplare care susține acest cuvânt, această imagine?”

Le mulțumim pe această cale lui Marin Mălaicu-Hondrari, Andreei Răsuceanu, Ioanei Bâldea Constantinescu, Ioanei Nicolaie, lui Marius Chivu, Simonei Antonescu, Anei Barton și lui Iv cel naiv pentru fragmentele de viață și simțire pe care le-au pus în rândurile de mai jos.

Marin Mălaicu Hondrari

Karina Wechter-Ciurus

Foto: Karina Wechter-Ciurus

„Abia după ce a murit am început să-mi pun întrebări cu privire la ea. Oare ce și-o fi dorit cu adevărat de la viață? Ce visuri avusese de tânără și câte dintre ele i s-or fi îndeplinit? Cum a reușit să se împace cu moartea a doi dintre copiii ei? Și să mai crească încă patru, pe mine și pe cei trei frați ai mei? Cum s-a descurcat cu noi fără să fi fost niciodată angajată? Cum a reușit să ne crească având, sau mai degrabă neavând, lângă ea un soț aventurier și bețiv care dispărea cu anii? Așa că acum știu ce cuvânt i s-ar potrivi cel mai bine: dârzenie. Acum mă fascinează încăpățânarea ei teribilă de a-și crește copiii în ciuda tuturor piedicilor, forța ei uriașă, de mamă, de a ne învăța, cu blândețe, buna-cuviință, să nu mințim, să nu furăm, să umblăm curați, să nu fim leneși. Și mai era și paradoxală: deși provenea dintr-un neam de preoți, nu-i plăcea să meargă la biserică și niciodată nu ne-a obligat nici pe noi, copiii ei, să mergem; în schimb, seară de seară, înainte de culcare, se așeza în genunchi lângă pat și zicea Tatăl nostru în șoaptă și cu ochii închiși. Era singuratică, tăcută, nu suporta vecinele bârfitoare. Muncea cu ziua, la câmp, pentru ca noi să avem ce mânca și ce îmbrăca. Iarna făcea rost de lemne pentru foc, iar în vacanța de vară ne urca cu ea în tren și plecam să muncim alături de ea pe la fermele din județul Arad, pentru ca în toamnă să avem bani de uniformă și de rechizite. Da, era o femeie teribilă. Scundă, slabă și cu niște ochi albaștri-albaștri, dar foarte blânzi. Îmi amintesc și acum de vocea ei caldă, care sfâșia liniștea duminicală a camerei noastre, când zicea, după ore de tăcere: „Mergem, mă’ copilași, să udăm straturile?”  Iar noi ziceam: „Cum vrei dumneata, mamă” și atunci o simțeam mândră de noi, copiii ei, care o urmam în grădină.”

Andreea Răsuceanu

Silvia Dumitrache

Foto: Silvia Dumitrache

„Prima imagine care-mi vine în minte când mă gândesc la mama e ea, într-un balonzaid mov, undeva în parcul de la Șosea unde bunicul ne ducea deseori să ne fotografieze. Avea un Fed sovietic, îmbrăcat într-o husă moale de piele maronie, care mirosea inconfundabil, și ne făcea fotografii pe care le developa pe urmă în baie, pe întuneric, de fapt la lumina roșietică a unei lămpi. Poate și de-asta mama, în anii ei de tinerețe, când eu aveam cinci-șase ani, iar fratele meu abia învățase să meargă, e pentru mine o femeie frumoasă îmbrăcată într-un balonzaid mov, pozând undeva, în mijlocul unei pajiști unde se scuturau ultimii trandafiri. Nu o imagine aievea, cu mișcările sau mirosul mamei îmi vine în minte, ci figura ei zâmbitoare din acest set de fotografii. Tânără avocată și mamă a doi copii, mama era, în ciuda vremurilor grele, mereu elegantă și senină și niciodată n-am asociat-o cu hainele ponosite, cenușii care se purtau înainte de ’89: avea o croitoreasă care-i făcea bluze în culori nemaipomenite, cinder rose și lila, gri-perle și ivoire, cu nasturi mici, perlați și jabouri fastuoase. La fel și balonzaidul, și el fusese probabil făcut la croitoreasă. Pantofii mamei, neverosimil de mici, delicați, erau ținta tuturor fanteziilor mele despre cum aveam să fiu când voi crește, și deseori i-am purtat prin casă, în absența ei, călcând strâmb pe tocurile înalte. Abia acum, încheind acest text, îmi dau seama că fotografiile făcute cu Fed-ul erau alb-negru, firește, dar mi-e limpede că, indiferent cine le-ar privi, ar vedea imediat că balonzaidul cu tăietura care se purta atunci era mov, culoarea mamei și a unei bune părți din copilăria mea.”

Marius Chivu:

Foto Ioana Birdu

Foto: Ioana Bîrdu

„Cînd mă gîndesc la mama mea îmi vin în cap toate cuvintele deodată. Asta pentru că mama mea a suferit acum zece ani un atac cerebral sever care a lăsat-o fără abilitatea de a mai vorbi. În tot acest timp am învăţat să comunicăm fără prea multe cuvinte, iar cele cîteva pe care le poate spune din proprie iniţiativă au căpătat şi importanţa, şi frumuseţea sonoră a celorlalte rămase pentru totdeauna nerostite. Uneori însă în vocabularul ei apar cuvinte minunate, scăpate ca prin farmec dintre cutele minţii, iar aceste cuvinte pot suna, în contextul mutelor noastre conversaţii, filozofic (chiar dacă e vorba de o expresie banală sau stîngace precum „şi aşa, şi aşa”), comic (deşi „vid” este o noţiune complexă) sau poetic (deşi „reciproc” n-are nici ambiguitate, nici profunzime). În astfel de situaţii, realizezi fie că nici un cuvînt nu este cu adevărat important, fie că absolut toate cuvintele sînt nişte miracole. Dar pentru asta e nevoie de dragoste. Care, dacă e adevărată, vorbeşte doar prin semne.”

Ioana Bâldea Constantinescu

„Eu. Poate părea egoist, bizar sau complet lipsit de imaginație. Când mă gândesc la mama, îmi rulez în minte eu, la toate vârstele. În toate imaginile e ea. Chiar și în cele în care nu apare. Mama m-a făcut să simt, toată viața, că eu sunt lumea ei. Știu că toate mamele sunt, cumva, impregnate de magia din prima copilărie, că toate sunt „cea mai bună mamă”, că îți ordonează lumea în minte și te pun pe tine în lume. Ce minunăție mai mare există? Mama mea, însă, a avut parte de un copil timid, îndărătnic, cu multe frici și multe poticneli. Nu a crezut în niciuna dintre ele și m-a iubit dincolo de ele toate, nu m-a pedepsit nici măcar o singură dată în viață. Mi-a făcut lumea frumoasă. A fost și este atât de multă iubire în ea, încât mi-a schimbat și-mi schimbă zilnic cursul vieții. Și cred, sincer, că are puteri magice. În ceea ce mă privește, cel puțin. Încă îmi doresc să fiu a mia parte din omul fantastic care este ea.”

Ioana Nicolaie

unnamed (2)

„Cuvântul la care mă gândesc este, oricât de banal ar suna, „bunătate”. Am spus de mai multe ori că pot fi detectate legături subterane între volumele mele și că un fir dominant este acela al mamei. Dacă aș putea lipi tot ce-am scris pe un singur pătrat de pânză, din loc în loc s-ar vedea limpede modelul care o încorporează pe ea. Poate și pentru că mama se pricepea ca nimeni alta la țesături. Poemul următor a apărut mai întâi în „Nordul” și a fost reluat în „Lomgrafii”. Se potrivește, cred, cu ziua de 8 Martie.

Firimituri

Mama a fost cea mai bună şi cu mult

cea mai frumoasă femeie din lume…

de la unu şaizeci şi ceva de centimetri începea

cu ochii căprui şi genele boltind păstrăvii

în apele din reziduuri aurifere

vopsite la minele din Rodna

era o fată naivă,

o fată mai mereu singură sub pielea umflînd

rochiile ei de material ieftin,

din doi în doi ani umflîndu-se foarte tare mult

după al patrulea copil

care am fost eu

mama era acolo mereu

puţin, puţin mai mare,

cu înflorita-i tristeţe scotocind după mărunţiş,

aducîndu-mi doctorii şi bomboane,

cheltuindu-se picătură cu picătură

în intersecţiile lipicioase ale oraşului

unde părinţii ei o măritaseră

pe la şaisprezece ani

mama rîdea mult şi-mi spunea

cum e cu prostiile,cum e cu ţîncii din vecini,

cu numeroşii mei fraţi,

cu sandalele rupte, iubiţii de mai tîrziu,

nefericirile şi neliniştea

şi rîdea şi mai mult

printre fericiri solidificate între certuri

şi spălat rufe,

ducîndu-mă la doctor,

uîndu-mi uniforma albastră de şcoală,

printre fericiri şi uitare

şi rîdea

ca să rîzi trebuie să cureţi cenuşa,

leşia s-o aluneci lucioasă pe pînze

şi rîdea, ştiind

că într-o duminică n-avea să plece,

într-o duminică n-avea să uite de noi şi de tata,

ca să-şi sugrume isteriile,

ca să-şi amaneteze

frica înnebunitoare în care

ca într-un ciclon mai mereu plutea

şi rîdea

de viaţa-i de celofan,

de întrebările putrezind cu boarfele-n pod,

de serbările unde printre altfel de mame

ea n-avea zi de naştere

ea gătea prost, din ce în ce mai prost,

şi genele-i aurifere şi le încrunta

între o şedinţă şi alta,

între o frică şi alta…

mama era o fetişcană trăsnită

şi a rămas aşa, o soră mai mică,

la care mă gîndesc des,

care-mi lipseşte,

deşi părul i s-a rărit,

deşi s-a îngrăşat…

Simona Antonescu

Primul lucru care-mi vine în minte atunci când mă gândesc la mama este iertare.

De-a lungul vieţii am greşit multora, iar ei au avut generozitatea de a mă ierta, dar niciodată, nimeni, nu a făcut-o atât de total cum o făcea mama. Aş putea susţine această afirmaţie cu sute de întâmplări (denumite generic trăsnăi), dar mă voi opri la una care, prin repetarea ei sâcâitoare, o făcea cu atât mai greu de iertat, iar şi iar.

Am crescut în braţele unui măr.

Făcea fructe cam acrişoare, iar trupul i se desfăcea în trei de la jumătatea înălţimii, închipuind pentru mine o mică garsonieră. Acolo mă ascundeam în vacanţele de vară – pe care mama le aştepta ca să o mai ajut pe la treburi, iar eu ca să citesc.

Mama ne organiza dis-de-dimineaţă, împărţind între noi treburile mărunte ale casei. Îmi primeam sarcinile, apoi ascundeam o carte sub tricou şi urcam pe furiş în garsoniera mea. Cât era dimineaţa de lungă, ronţăiam mere dulci-acrişoare şi citeam, ascunsă între frunzele mărului, la patru metri de pământ, în vreme ce mama se auzea strigându-mă în cealaltă parte a curţii.

De obicei, după vreo două ceasuri trecea chiar pe sub mărul complice la toate acestea, căutându-mă cu mare necaz.

Atunci când îmi făceam apariţia, nevinovată ca o pisică cu pene de canar pe la mustăţi, se petrecea un lucru pe care numai mama izbutea să-l înfăptuiască – atunci, acum şi pentru totdeauna – doar ei îi reuşea cu adevărat, complet şi până la capăt: mă ierta şi-mi dădea să mănânc.

Nimeni niciodată nu m-a iertat aşa cum mă ierta ea atunci. Mă simţeam dintr-odată curată şi nouă, bună şi demnă de a fi iubită. Atât de total mă ierta încât a doua zi, când o luam de la capăt, aveam sentimentul că este pentru prima oară când fac aşa ceva.”

Iv cel naiv

iv cel naiv

„Chiar și în cele mai timpurii amintiri ale mele, mama e o figură integrată, greu de disociat.

Poza ei de profil din mintea mea e mama dintr-o poza veche, alb negru, din raftul bibliotecii copilăriei. Este imaginea unei tinere frumoase, cu părul prins în coc, privirea limpede și candidă. Doar că nu e singură, e împreună cu tata. Pur și simplu nu pot s-o decupez din această fotografie de familie care mi-a rămas din copilărie.

Părinții mei s-au iubit și se iubesc într-un fel puternic, aproape organic.

Așa că, prima oară când mă gândesc la mama, mă gândesc la tata și, mai exact, la iubirea dintre ei care e încă vie și are cu vreo 8 ani mai mult decât mine.

Asta e ceea ce îmi vine în minte prima oară. Mai apoi, ideea de mamă e mult mai mult.

De exemplu, foarte mult din ceea ce sînt eu astazi.”

Ana Barton:

„Cuvântul care-mi vine prima dată-n minte când mă gândesc la mama nu este un cuvânt. Este senzația de lumină, starea de lumină caldă.

Textul de mai jos este ilustrarea acestei stări, text publicat în volumul „Mamifer“, Editura Herg Benet, 2014.

Pentru că nu ştiu niciodată cum…

… să-ţi spun tot ce aş vrea să-ţi spun, îţi scriu un mic răvaş. Nici azi nu am ştiut şi nici în alte aziuri, din alte dăţi. Şi au tot fost. Mereu îmi spun că de data asta o să pot să fac să fie altfel. Şi uite că nu mi-a ieşit nici azi cum aş fi vrut. Şi m-am trezit cu gândul c-o să fiu în stare şi c-o s-ajungă azi la tine tot. Dar nu. Nu m-am învrednicit.

Aşa că o să te rog să mă laşi să-ţi spun că lângă tine mă ia somnul. Mereu. Miroşi a salcâm vara şi-a levănţică iarna. Primăvara, a Paşte, iar toamna, a ciorchini de struguri. Mâinile tale însă miros a ele însele, de parcă ar fi doi oameni mici şi buni, plecaţi mereu cu treburi. Neodihniţi vreodată.

Mai ştii când îmi era aşa de dor de tine că alergam plângând în urmă-ţi? Mai ştii, cum nu, fiindcă o dată mi-am prins şi degetele într-o portieră, aşa c-am plâns de două ori în duminica aia. Era o duminică din aia cu soţ, sigur îţi aminteşti. Uite, sâmbăta trecută îi povesteam de tine unui prieten bun. Ţi-am zis eu de el în primăvară. I-am arătat şi poze cu tine şi-a zis că semănăm. I-am spus cum îmi amintesc de iarna aia în care stăteam noi sub o plapumă roz, iar tu trăgeai cu sofisticare dintr-o ţigară mentolată. Îmi amintesc şi cum se numea. Fumai cu stânga, zâmbeai mereu şi ştiai că nu te vei mai întâlni cu ocazia ca mama ta să te lase să fumezi în casă, mai ales iarna. Era o excepţie, iar tu aveai părul verde tot. Doar nu credeai c-am uitat, nu?

Untitled

Foto: Costică Acsinte

Şi plapuma aia era una nouă, iar feţele îi semănau, dar nu erau la fel. Tu purtai inelul cu nufăr, mama ta era veselă şi se mira că nu te mai opreşti din povestit, iar eu stăteam lângă tine, sub o coastă, şi-mi mirosea a vanilie amestecată cu Salem, că se poate. Şi-aveai şi-o scrumieră neagră, lucioasă. Ţigara era albă şi parfumată. Scurtă. Eu te-am pândit pân-ai lăsat-o numai un pic să se odihnească. Scotea un fum albastru şi subţire. Am luat-o şi am tras cu sete. Şi aer mai gustos ca ăla plămânii mei n-au mai simţit vreodată.

Apoi v-am văzut pe voi două, aplecate deasupra mea, tremurând de spaimă. În cameră mirosea un pic a oţet şi-a mere coapte pe sobă. Şi vocea ei: O dată te-am lăsat să fumezi în casă, iar tu omori copilu’! Pe urmă a venit la mine şi m-a luat în braţe, m-a legănat un pic, strângându-mi apoi nasul, uşurel, între două degete: Bine că n-ai mâncat-o. Da’ să fumezi de la patru ani

Nu ştiu cum ţi se mai pare ţie astăzi întâmplarea asta sau dacă îţi mai aminteşti de ea. Şi iar nu ştiu de ce în ea suntem noi două, iar pe alocuri trei, mai mult decât în toate celelalte dintr-o viaţă. Îmi ţin minte febrele mari, mâinile tale pe frunte le văd cu fruntea, simt badijonările cu lămâie, cartofii cruzi şi spirtul, sarea grunjoasă pe amigdale, albastrul de metil, cearşafurile în care mă împachetai, furculiţa care mi-a înţepat gâtul ca să nu mor, fiindcă zăpezile erau prea mari şi prea multe ca să mai fi ajuns la vreun spital, ştiu tot, că doar aşa vă sperii eu pe voi mereu pentru că nu uit absolut nimic.

Dar, mamă, niciodată nu am fost eu mai lângă tine şi cu tine decât atunci când ţi-am smuls ţigara, am tras şi-am leşinat pe plapuma cea nouă şi caldă, aia roz. Atunci am vrut doar să fiu tu şi iar în tine, ca-n vremurile amniotice şi dulci.”

COOLtura Mall

Post a comment