Simona Ferrante s-a născut la Timisoara, unde a absolvit Facultatea de Litere și a lucrat timp de paisprezece ani ca profesoară. Din anul 2002 s-a stabilit in Franta, la Chambery, unde conduce cercul de lectura în limba română, în cadrul Festivalului primului roman. Autoare a trei romane – fiecare profund ancorat într-o etapă personală și socială a vieții – Simona Ferrante scrie cu o voce tot mai clară și sigură despre libertate, durere, regenerare și, mai ales, despre scrisul ca formă de supraviețuire.
În cel mai recent roman al său, „Opt sute de metri, o mie șase sute de pași până la tine”, scriitoarea explorează migrarea forțată, războiul și căutarea unei apartenențe într-o lume în care umanitatea se reconstruiește pas cu pas. Am stat de vorbă cu Simona Ferrante despre scris, memorie, ficțiune și cum literatura poate deveni martor al istoriei și al sufletului uman.
Simona Ferrante se va afla vineri, 30 mai, de la ora 17:30, la Salonul Internațional de Carte Bookfest, la Cafeneaua scriitoarelor, unde va avea loc lansarea noului ei roman:„Opt sute de metri, o mie șase sute de pași până la tine” – o carte extraordinară, care vorbește despre perioada războiului din fosta Iugoslavie și migrația provocată de acesta.
Alături de autoare se vor afla scriitoarea Corina Ozon și jurnalista Marina Constantinoiu.
Moderatoarea evenimentului: Violeta Borzea, editoare Editura pentru Artă și Literatură.
Simona, în interviurile tale anterioare vorbești despre scris ca despre un gest inevitabil, visceral. Când ai simțit prima dată că scrisul nu e doar o nevoie, ci o formă de viață?
Au fost momente în care eram nemulțumită de ceea ce scrisesem, în care voiam să rup totul și să încep din nou pentru că aveam impresia că nu transmit emoția. Sau în perioada de după terminarea unui roman, când trimiteam la edituri manuscrisul și primeam răspuns negativ… La un moment dat chiar mi-am promis că nu voi mai scrie nici un rând, mi se părea că n-are rost, dacă n-aveam răspuns. Dar mi-am dat seama că nu pot, am nevoie de scris ca de aer, e unul din sensurile majore ale vieții mele.
Spui că nu scrii cu rațiunea, ci mai degrabă „cu stomacul”. Ce rol are instinctul în procesul tău de creațiAi declarat undeva că nu scrii cu rațiunea, ci mai degrabă „cu stomacul”. Ce rol are instinctul în procesul tău de creație? Te surprinzi uneori scriind lucruri pe care nu le conștientizai înainte?
Bineînțeles, rațiunea are rolul ei în reflecția asupra tramei, asupra personajelor, asupra mesajului, în construcția romanului și mai ales în etapa de documentare care a fost foarte importantă în ultimele două romane, Tărâmul inocenței, și Opt sute de metri, o mie șase sute de pași până la tine. Pentru ambele m-am documentat îndelung referitor la temele pe care le abordez. Dar procesul de creație începe în subconștient. Terre blanche, apărut în română în traducerea mea, la Editura pentru Artă și Literatură, cu titlul Tărâmul inocenței, s-a născut dintr-un vis pe care l-am visat într-o noapte. În Opt sute de metri… sunt două fragmente care povestesc visele a două personaje.
Cum s-a schimbat relația ta cu scrisul de la prima carte și până acum? Ai mai multă rigoare sau mai mult „abandon”?
Cărțile s-au „înțelepțit” odată cu mine. De la primul la al treilea roman, am câștigat în experiență și în subtilitate. Dar cred că așa se întâmplă cu toți scriitorii. Însă fiecare carte pe care am scris-o corespunde unui elan interior, unor întrebări profunde pe care mi le-am pus într-o anume etapă a vieții. De exemplu, prima carte publicată este volumul de povestiri bazat pe mituri românești, este o întoarcere la origini după plecarea din țară și o confirmare a identității mele. Promesses este un roman autobiografic despre moștenirea traumatică a deceniilor trăite sub comunism. Necesar și terapeutic. Romanul care tocmai a apărut are în centru tema emigrării și a integrării în țara de adopție.
Noul tău roman are o miză profund umană. De ce ai ales fundalul războiului din fosta Iugoslavie și tema migrației forțate?
Migrația forțată este una dintre formele de emigrare. În roman sunt mai multe personaje care își părăsesc țara în contexte diferite, dar până la urmă toate sunt în căutarea unei vieți mai bune. Chiar dacă din 1990 și până astăzi s-au declanșat și alte războaie, toate seamănă între ele, nici un război nu e drept sau legitim atâta timp cât rezultatul lui sunt crime, persecuții, deportări, până la genocid. În anii 90 aveam o prietenă sârboaică, o studentă pe care o cunoscusem la Timișoara, cu care corespondam. Și într-o zi m-a sunat complet panicată, îngrozită, plângând, să îmi spună că se află cu mama ei în pivniță, că nu au apă, lumină, că aerul e irespirabil, că deasupra lor se aud sirenele și explozii de bombe și că îi e teamă că în orice moment casa ar putea să se prăbușească peste ele. Războiul din Iugoslavia începuse.
A fost o nevoie a ta de a aduce în literatură aceste povești despre exil, violență și supraviețuire? A fost o decizie mai degrabă emoțională?
Într-o zi am fost indirect martoră la un fapt foarte brutal, un grup de tineri francezi au agresat cu foarte mare violență un străin. Incidentul dintre ei a pornit de la acest reproș: „Voi, curvele de străini, veniți în Franța ca să ne furați munca!” Fraza aceea și violența agresiunii mi s-au întipărit în minte. Nu puteam să las lucrurile la care am asistat nespuse. E o concluzie la care am ajuns, că unele lucruri le trăiești pentru a depune mărturie despre ele.
Simona Ferrante va fi vineri, 30 mai, de la ora 17:30, la Salonul Internațional de Carte Bookfest
Titlul cărții e poetic, dar și încărcat de tensiune. Le poți spune cititorilor ce simbolizează acești „opt sute de metri” și „o mie șase sute de pași”?
Acesta evocă o distanță fizică, așa cum ne putem imagina, dar și o distanță emoțională, între sentimentul de apartenență la locul de unde au plecat personajele și cel în care au găsit refugiu. O mie șase sute de pași….. În acești pași se ascunde o întreagă lume: frică, speranță, disperare, dorința de libertate. Romanul nu vorbește doar despre drum și geografie, ci despre o distanță emoțională, despre rupturi și apropiere, despre cum se construiește sau se destramă o viață în exil.
Ai scris despre oameni care pierd totul și totuși reușesc să se agațe de umanitatea lor. Cum ai reușit să păstrezi un echilibru între suferință și speranță, fără să cazi în dramatism ostentativ?
Viața repară multe. Poate nu chiar totul. Dar dacă îi dai o șansă, poți regăsi speranța. Așa cred. Dacă ar fi să descriu romanul în câteva cuvinte, aș spune că este o poveste despre speranță, iubire și redescoperire într-o lume adesea nepăsătoare. Mesajul principal este că, chiar și în fața celor mai mari provocări, există o cale de ieșire, iar reconstrucția este posibilă.
În roman există o tensiune între amintire și uitare. Memoria a fost refugiu sau supliciu, în acest caz, mai ales că unele bucăți din ele sunt inspirate din experiența personală?
Există în franceză această expresie „devoir de mémoire”, referitor la evenimente tragice ale Istoriei. Literatura are și acest rol, de a povesti generațiilor următoare pagini din istoria trecutului. Nepoții celor din generația mea nu au trăit dictatura comunistă, de exemplu. Literatura are putere de evocare mai mare decât manualele de istorie atunci când reușește să emoționeze. Cât despre experiențele dureroase personale, e bine să învățăm din ele și să le lăsăm în urma noastră, să trăim clipa prezentă.
Cât de mult e „personal” în acest roman, și cât de mult e imaginație și empatie?
În afara primului meu roman, Promesses, toate celelalte cărți sunt ficțiune. Dar nenumărate detalii, personaje, scene, sunt inspirate din realitatea la care am fost martoră, din confidențele care mi s-au făcut, din observația unor oameni pe care i-am întâlnit și ale căror povești m-au emoționat.
Personajele tale vin din lumi diferite, dar par unite de aceeași forță interioară. Cum ți-ai construit galeria de personaje? S-au născut din observație, din oameni întâlniți, sau pur ficționali?
În fiecare personaj e o parte de ficțiune și o parte de realitate. De exemplu, în romanul polițist Tărâmul inocenței, o prietenă mi-a spus că are impresia că locotenentul Robert Logan îmi seamănă în obstinația sa de a face dreptate. În acest al treilea roman, Opt sute de metri…, personajul Adrian încarnează o persoană pe care am cunoscut-o îndeaproape, un prieten pe nume George, care a avut un destin similar. Bineînțeles, în roman adaug elemente ficționale în construcția lui.
Cartea atinge teme grele: abuz, rușine, migrație, dar și iubiri salvatoare și prietenii neașteptate. Ce ți s-a părut cel mai greu în construcția și scrierea ei?
Cu siguranță, scrierea capitolului în care povestesc bătaia și consecințele ei. M-a marcat și în realitate, și e partea din roman pe care am scris-o cel mai târziu.
Există o scenă cu încărcătură personală profundă?
Când am lucrat la capitolul în care Anja îi împărtășește lui Hélène rețeta bunicii ei de „kiflice”, faimoasele prăjiturele sârbești cu nucă în formă de semilună, și îi curg lacrimile în grămăjoara de făină, recitindu-l am plâns și eu. Pentru că mesajul pe care îl transmite este un sentiment de solidaritate umană, de acceptare, de toleranță, de prietenie la care am râvnit și eu aici în Franța.
Femeile din cărțile tale par adesea fragile la suprafață, dar sunt foarte puternice în profunzime. Ce înseamnă pentru tine „forța feminină” și cum o transpui în literatură?
Poate faptul că aducem pe lume copii ne conferă, nouă, femeilor, o putere mai mare de regenerare emoțională. Trecem după nașterea unui copil printr-o etapă de „baby blues”, dar reușim să o depășim și să devenim apoi leoaice pentru a-l proteja. Capacitatea de a renaște din durere și de a ne recrea, poate că e unul din atuurile noastre. Cred că și personajele feminine pe care le-am creat au această calitate.
Romanul pare să vorbească despre libertate ca preț suprem. Ce înseamnă pentru tine libertate, în sens literar și uman?
Înseamnă în primul rând respectarea demnității umane a fiecărui individ. Înseamnă să poți trăi fără frică, frica de persecuție, de excludere, de tăcere impusă. Să ai dreptul să te exprimi, să protestezi, să crezi sau să nu crezi, să aparții sau să refuzi apartenența. Ca scriitoare, libertatea este și o responsabilitate: aceea de a da voce celor care nu o au, de a denunța fapte, întâmplări la care am fost martoră sau protagonistă, înseamnă să aduc în lumină ceea ce altfel ar rămâne în umbră. În mod concret, libertatea e dreptul de a alege, de a spune „nu”, de a-ți afirma identitatea fără teamă. În plan literar, libertatea înseamnă să scrii fără cenzură, nici exterioară, nici interioară, să ai curajul de a spune adevăruri incomode, de a explora fragilități, de a nu te supune modei sau așteptărilor. E o formă de verticalitate, dar și de vulnerabilitate.
Spuneam chiar pe coperta acestei cărți că scrii cu o sensibilitate care pare aproape senzorială – „roman al simțurilor”, am spus. Cum îți antrenezi această capacitate de a simți și reda lumea în detalii fine?
Mi-a fost greu la început, în primul roman, să creez descrieri lungi, detaliate. Aveam impresia că spusesem totul în fraze concise. Am făcut exerciții în acest sens, să descriu în detaliu un obiect, un loc, o stare. Totuși și acum, la al treilea roman, ritmul vocii mele interioare, cea care îmi răsună în cap când scriu, e alert. Încerc să mă axez pe acele detalii care să creeze imagini, îmi plac cadrele cinematografice. Îmi doresc ca cititorul să întâlnească personajele, să vizualizeze scena, să intre în ea și să trăiască emoția alături de ele.
Poate literatura să schimbe lumea?
Literatura de astăzi nu mai e moralizatoare, ci revelatoare. E imaginea realității, adică a unei lumi frământate, în efervescență socială și politică. Nu mai vine să dea lecții, ci să pună întrebări incomode, să zgâlțâie conștiințe, să aducă în prim-plan vocile celor marginalizați sau ignorați. Dacă mai poate schimba lumea? Poate că nu în mod radical sau imediat, dar cu siguranță poate modela percepții, poate crea empatie, poate genera dialog. Literatura bună ne forțează să privim lucrurile altfel, să ne punem în locul celuilalt, să înțelegem nuanțele. Și uneori, asta e suficient pentru a începe o schimbare.
Ce ai vrea să ia cu ei cititorii după ce închid ultima pagină a acestei cărți?
Cartea? Surâd. Aș vrea să le rămână în suflet ca o întrebare care nu-i lasă în pace. Să-i urmărească un gând, o emoție, o imagine. Nu doresc aplauze, ci ecou. Dacă, după ce închid ultima pagină, simt nevoia să tacă o vreme, să se uite altfel la cei din jur sau să revadă în minte un gest, o replică, un pas, atunci poate că am reușit. Aș vrea să plece cu un fel de neliniște fertilă, cu dorința de a înțelege mai mult și de a judeca mai puțin.
Faci parte din juriul Festivalului Internațional de Literatură de la Chambéry de 10 ani. Se poate spune că acest rol ți-a oferit o nouă perspectivă asupra literaturii contemporane? Dacă da, în ce fel?
Asupra literaturii contemporane românești, în primul rând. În România, s-au înmulțit cursurile de scriere creativă, în jurul lor se creează grupuri, stiluri, tendințe. În ultimii ani, romanele de debut se universalizează, mă refer la tematică, se îndepărtează de contextul dictaturii comuniste. E normal, pentru că tinerii scriitori de azi nu au cunoscut-o direct și nu au această traumă de povestit. Ei au în schimb curajul introspecției, proza lor este mult mai personală, mai intimă, mai sinceră. E bine, pentru că e nevoie să se vorbească despre anumite subiecte care erau tabu înainte, e o formă de luptă împotriva prejudecăților. Pentru că mă întrebai dacă literatura poate schimba mentalități.
În ce măsură experiența de scriitor te ajută să descoperi autenticitatea și valoarea unei opere în contextul jurizării literare?
Cred că experiența mea ca scriitoare îmi oferă o sensibilitate aparte, simt nu doar ce e spus, ci și ce e subtextual, nevăzut. Recunosc efortul din spatele unui text bine construit, dar apreciez și sinceritatea dintr-o scriitură poate imperfectă, dar vie. Știu ce înseamnă să-ți cauți o voce, să te lupți cu forma până când găsești tonul just. Eu caut o vibrație proprie a textului pe care îl citesc și o simt imediat. Atunci când rezonez, când empatizez, când emoția lui ajunge la mine și mă răscolește, a câștigat.
Ce calități căutați în mod special într-o lucrare literară atunci când o evaluați în cadrul Festivalului de la Chambéry?”
Pe măsură ce avansăm în lectura romanelor, ne întrunim în cadrul comitetului și discutăm despre ce am citit. Bineînțeles că sunt criterii ce intră în joc, tema, stilul, construcția personajelor, a intrigii. Dar, în ce mă privește, eu caut, în primul rând, o voce autentică, acel timbru propriu care face ca o poveste să nu poată fi spusă decât de acel autor. Mă interesează curajul de a sonda adânc în teme umane, fie că e vorba de suferință, iubire, identitate sau dezrădăcinare. Apreciez coerența stilistică, forța narativă, dar și delicatețea emoțională. Nu e vorba doar de originalitate formală, ci și de onestitate în demersul artistic. Vreau să simt că autorul a riscat ceva scriind cartea aceea, că nu a compus-o din exterior, ci a traversat-o cu totul. O lucrare bună lasă urme, chiar dacă sunt fine, și exact asta caut: urma.