Pâinea noastră cea de toate zilele
La o primă vedere – fugară și neatentă – putem face greșeala de a considera pâinea un aliment banal. În fond, este relativ ieftină, există sortimente pentru fiecare buzunar și nu o consumăm niciodată simplă (cu excepția cazului când este aburindă, abia scoasă din cuptor, iar papilele noastre gustative sunt seduse de mirosul îmbietor). Dar este pâinea un aliment atât de banal, care nu mai poate satisface gusturile noastre, obișnuite de-acum cu arome mult mai sofisticate? Să ne lăsăm purtați de mireasma sa atât de familiară și să încercăm să descoperim ce însemnătate are pâinea în viețile noastre. Dar să nu-i lăsăm deoparte nici pe brutari, cei care se îngrijesc ca de pe mese să nu lipsească „pâinea noastră cea de toate zilele”.
Cei care au avut bunici sau străbunici la țară își aduc poate aminte poveștile lor despre zile de viață obișnuite. „Făceam, mamă, pâine o dată pe săptămână. O frământam în covată și o coceam în cuptor, afară. Nu ziceam ca lumea de azi că pâinea s-a învechit și s-o aruncăm. Mare păcat, mamă! E fața lui Hristos!” Când se așezau la masă, bunicii noștri închinau pâinile mari și rotunde, iar apoi le împărțeau tuturor, cu gesturi ce aminteau de taina euharistiei. Tot bunicii însă recunoșteau: „Când mergea tac-tu mare la oraș, lua și o pâine de-aia, boierească”. Adică o pâine albă, o franzelă, privilegiu al celor cu stare, deși astăzi, am ajuns la concluzia că tot cea neagră este mai hrănitoare. În satele de la câmpie (pentru că în cele muntoase grâul era mai greu de găsit), fiecare gospodar era și brutar. La orașe, brutarii de meserie, cei care aleseseră această meserie dificilă, epuizantă, aveau îndatorirea de a pregăti pâinea pentru „boieri”.
Pâinea este poate alimentul cu cea mai înaltă valoare simbolică din hrana noastră. Ne primim oaspeții cu pâine și sare, ca să se simtă bineveniți, pâinea ne însoțește în toate momentele importante ale vieții și chiar și după ce plecăm din ea (se împart colaci pentru cei răposați) și este singurul aliment pomenit în rugăciunea domnească, „Tatăl nostru”: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă azi”. La Cina cea de taină Iisus le dă ucenicilor pâine și vin, gestul său fiind amintit la fiecare euharistie, când preotul îi împărtășește pe credincioși cu pâine și vin, simbolizând trupul și sângele Domnului.
Istoria pâinii se pierde în timpuri străvechi, cu zeci de mii de ani înainte de Hristos, după părerea unora. De la boabele de grâu prăjite, la cele zdrobite și amestecate cu apă, coapte apoi, după revoluționara descoperire a aluatului fermentat, trecând prin invenția cuptorului și până la producerea pe scară industrială, pâinea a parcurs o evoluție spectaculoasă. Un lucru a rămas însă aproape la fel – pâinea se frământă cu dragoste și sudoarea frunții, iar meseria de brutar nu este una ușoară. Este adevărat că, în vremurile noastre, utilajele industriale au preluat mult din efortul pe care oamenii trebuiau să îl facă. Să ne imaginăm însă cum ar fi să frământăm manual cam 100 de kilograme de aluat pentru o tranșă de pâine. Spre exemplu, pe vremea victoriană, programul unui brutar începea la 11 seara și se încheia a doua zi, la 4 după-amiaza. Brutăriile destul de insalubre și munca epuizantă făceau ca rar un brutar să treacă de vârsta de 42 de ani. E adevărat că a fi brutar era una dintre cele mai onorabile și respectate meserii – pentru cine se încumeta.
O brutărie nu era cu mult diferită ca aspect de o temniță. Poate doar prin faptul că era îngrozitor de cald. Cantitatea uriașă de aluat care trebuia frământat îi lăsa de multe ori pe brutari fără puteri și cu dureri de spate crunte. Iar în acele momente, se foloseau cu succes pentru frământat și picioarele. Nimeni nu avea o problemă cu acest lucru și nici cu faptul că râuri de sudoare se scurgeau în vasul de frământat. Marea Britanie era pe vremea aceea superputere industrială, însă munca manuală era mult mai ieftină. Dacă ne imaginăm că aditivii (mai mult sau mai puțin) alimentari sunt o invenție de dată recentă, ei bine, ne înșelăm. În vremurile victoriene se adăuga alaun în făină, pentru că această materie primă era destul de scumpă.
Prin adaosul de alaun făina devenea mai albă, însă căpăta un miros nu prea plăcut și, bineînțeles, pâinea nu era astfel cel mai sănătos aliment. Abia la sfârșitul secolului al 19-lea, procesul de producere a pâinii a început să fie controlat de autorități datorită importanței acestui aliment. Și tot în acea perioadă, zahărul a început să nu mai fie un ingredient destinat doar elitelor, ci a intrat în alimentația de zi cu zi a oamenilor astfel încât munca brutarilor, mulți trasformați în cofetari a devenit mult mai dulce.
Revenind la pâine și privind la lungul drum pe care l-a parcurs prin istoria noastră, nu o mai putem considera un aliment banal. O privim cu respect și mulțumim, iar în fața brutarilor ne scoatem pălăria! În pâinea pe care o avem pe masă e și o bucățică din sufletul lor.