Ancuța Coman-Boldișteanu este psihoterapeută specializată în psihoterapia de familie și în lucrul cu copiii, în psihoterapia traumei (EMDR) și a atașamentului, precum și în tulburări de alimentație și lucrul cu partea de corporalitate (psiho-somatică). Ea este, de asemenea, creatoarea proiectului și comunității Emoții în farfurie și autoare a cărții Emoții în farfurie. Cum să faci pace cu tine și cu farfuria ta”, publicată la Editura Trei.
Ancuța, ce îți doreai în copilărie și în adolescență să devii, când vei avea o meserie a ta?
Ce întrebare frumoasă! De-a lungul copilăriei am avut mai multe profesii în minte și îmi dau seama acum, pe măsură ce mă gândesc să îți răspund, că toate erau legate de lucrul cu oamenii. Primele două care s-au plimbat cel mai des prin mintea mea de copil au fost cea de medic și de educatoare / învățătoare. În adolescență începusem deja să mi se contureze tot mai clar ideea de a fi psiholog, care și ea a fost în competiție cu cea de a fi jurnalist. A câștigat psihologia, asta și pentru că am avut norocul să am alături oameni care să mă îndrume spre această profesie.
Când ai ales profesia de psihoterapeut și de ce?
Aș începe aici prin a spune că pentru mine, Facultatea de Psihologie nu a fost egală cu psihoterapia. Știam că îmi doresc să lucrez cu oamenii și să îi ajut, dar nu îmi era atât de clar cum și în ce direcție o să vreau să merg. Mi-a plăcut să explorez domeniile vaste pe care le poți accesa având umbrela de psiholog. Cred că în interiorul meu știam că nu va fi doar o anumită direcție pe care psihologia mi-o va oferi, iar asta mi-a plăcut foarte mult, căci din diversitate creștem.
Așa că am început încă din facultate prin a lucra în terapie cu copii cu diverse dificultăți, de la probleme comportamentale până la copii cu tulburare de spectru autist.
Apoi, am mers înspre zona de training și recrutare și abia după șase ani de la finalizarea facultății am simțit că pot începe să lucrez în cabinet ca psihoterapeut. A fost o arie a psihologiei pentru care am simțit că am nevoie de o maturitate și de o înțelegere mai profundă a naturii umane și a modului în care interiorul nostru funcționează.
Ce ți se pare acum, după ani de experiență în lucrul cu clienții, cel mai dificil și totodată cel mai frumos din această meserie?
Primul gând care îmi vine în minte este complexitatea naturii și psihicului uman, iar când spun asta, mă gândesc la faptul că, deși, prin prisma unor comportamente sau simptome putem spune că multe persoane se aseamănă, în cele din urmă fiecare om este un univers, cu propriile sale resurse, provocări și particularități. Iar asta e frumos și provocator în același timp, pentru că oricât de multă experiență ai avea și cu oricâte persoane, să zicem, care se confruntă cu simptomele unei depresii ai fi lucrat, de fiecare dată pleci în călătoria de a le oferi suport pe de o parte cu toată experiența acumulată în ani, dar pe de altă parte cu multă curiozitate de descoperire pentru felul în care acele comportamente sau simptome se manifestă în viața particulară a cuiva.
Oricât de bine am fi cu noi, provocări vor exista, căci viața se întâmplă în multe moduri care sunt în afara controlului nostru. Doar că, așa cum menționam, altfel le facem față dintr-un loc de claritate și de creștere emoțională.
Ce așteptări crezi au oamenii atunci vin pentru prima dată la psihoterapie?
Declarativ, aș spune că oamenii apelează la psihoterapie pentru a liniști anumite simptome, pentru a învăța să facă față anumitor provocări și pentru a fi bine cu ei. În spatele a ceea ce spun, se află nevoia de a fi bine cu ei și în relațiile lor, de a ajunge la o stare de prezență în propria viață și de a avea claritate în decizii și acțiuni. Cred că este un deziderat pentru noi toți, să avem o viață de bine, cu vitalitate, împlinitoare. Mie îmi place să le povestesc clienților mei și despre așteptările realiste pe care să le aibă de la un proces, dar și în urma lui. Cel mai important de menționat aici consider că este partea de provocări firești ale vieții, anume că oricât de bine am fi cu noi, provocări vor exista, căci viața se întâmplă în multe moduri care sunt în afara controlului nostru. Doar că, așa cum menționam, altfel le facem față dintr-un loc de claritate și de creștere emoțională.
Apelarea la serviciile unui specialist în sănătate mintală este un subiect care încă provoacă reticență? Cu ce mituri ne-am confruntat de-a lungul timpului în România pe această temă și care dintre ele există în continuare?
Din păcate, da, încă provoacă reticiență sau, cel puțin, rețineri, motiv pentru care mulți oameni amână. Deși în perioada pandemiei, deschiderea față de sănătatea emoțională a cunoscut un mare salt, încă există o teamă de a merge la psihoterapie. Teama întâlnirii cu sine în moduri în care persoana nu a mai făcut-o până atunci. Asta pe de o parte.
Pe de cealaltă parte, asistăm la câteva provocări destul de clare și noi, ca specialiști în acest domeniu. Una dintre ele, cred eu că este să ne protejăm profesia într-un val al marketingul unde industria sănătății emoționale a devenit exact asta: o industrie, din păcate. De aici se ajunge la următoarea provocare pentru oameni, și anume confuzia dată de faptul că sub această umbrelă încep să practice tot mai multe persoane care se autointitulează ca practicând anumite forme de terapie, dar care nu sunt psihoterapeuți.
Apoi, mai vine o altă provocare care decurge din aceasta care e dată de calitatea serviciilor de sănătate mintală. Din păcate, în timp, riscul poate fi devalorizarea profesiei de psihoterapeut și a beneficiilor sale. De aceea e necesar să facem ce putem noi mai bine și să vorbim cât mai des despre aceste subiecte. Doar în felul acesta va putea exista o cale de comunicare directă sau indirectă cu publicul.
De ce crezi că există în continuare anumite temeri și câte dintre acestea își găsesc corespondentul și în realitate?
Cred că temerile sunt legate de faptul că e posibil ca schimbarea să doară sau că ceea ce oamenii vor descoperi lucrând la propria persoană nu va fi tocmai confortabil. Într-adevăr există aceste posibilități, dar dacă disconfortul în urma sesiunilor de psihoterapie ajunge să fie unul crescut, atunci acest aspect ar trebui să fie adresat în cabinet. E posibil ca ritmul de lucru să fie prea intens sau prea rapid. Deci sunt acțiuni pe care le putem face pentru a liniști aceste temeri. Clișeic, dar comunicarea e cheia. Orice e adresat poate avea șanse mari de soluționare.
Pe lângă profesia de psihoterapeut ești, de asemenea, și creatoarea unei comunități importante. Cum s-a conturat povestea platformei și programelor „Emoții în farfurie”?
Povestea „Emoții în farfurie” a început sub forma unor serii de evenimente de conștientizare prin care mi-am dorit să aduc mai aproape de public ideea de componentă emoțională în relația cu mâncarea. La vremea respectivă (2016-2017), oamenii încă erau destul de sceptici la ideea de psihoterapie în procesul de a slăbi, iar conceptul de mâncat emoțional era destul de vag la noi. Așa că temerea mea a fost că informația o să fie primită cu sprânceana ridicată și poate chiar ochi dați peste cap. Însă, dimpotrivă, reacțiile nu doar că au fost încurajatoare, dar participanții păreau tot mai interesați și mai dornici de aprofundarea subiectului și de lucrul cu sine. Mergând pe nevoile lor am început să conturez tot mai multe programe și grupuri de suport, iar astăzi proiectul „Emoții în farfurie” a ajuns mulți oameni ca impact, ceea ce este cea mai mare satisfacție pe care o pot avea în ceea ce îl privește. Cu cât ajunge informația la vârste mai mici și în școli / licee, cu atât simt că drumul pe care mergem este unul benefic și necesar.
Povestea proiectului „Emoții în farfurie” este strâns legată de povestea mea în ceea ce privește relația cu mâncarea. După ani în care am simțit că mă lupt cu propriul corp și cu kilogramele în plus, am reușit să mă eliberez de ele acum opt ani și așa am început și acest proiect.
De aici până la cartea „Emoții în farfurie. Cum să faci pace cu tine și cu farfuria ta” a fost un pas. Sau mai mulți. Cum s-a născut acest volum și ce ți-ai propus cu el?
Ce nu am menționat mai sus este că povestea acestui proiect este strâns legată de povestea mea în ceea ce privește relația cu mâncarea. După ani în care am simțit că mă lupt cu propriul corp și cu kilogramele în plus, am reușit să mă eliberez de ele acum opt ani și așa am început și acest proiect. Încă de pe atunci m-am gândit la ideea de a scrie o carte, dar simțeam că am nevoie de mai mult pentru a o scoate în lume. Eram doar o persoană cu o experiență și sigur că ar fi putut fi valoros exemplul meu pentru cititor, dar mi-am dorit să înțeleg și mai bine complexitatea relației noastre cu mâncarea și cu propriul corp. Am simțit că am reușit să fac asta prin facilitarea de evenimente, dar mai ales prin lucrul în cabinetul de psihoterapie, însoțindu-i pe oameni în procesele lor atât de particulare și de profunde. Împletite cu literatura de specialitate și cu studiile am vrut să dau asta mai departe, să ajungă la cât mai multe persoane. Începusem deja să simt că am o voce pe acest subiect și că am nevoie de un spațiu care să îl depășească pe cel al unui articol în care să despachetez povestea unor relații atât de importante și de timpurii din viețile noastre.
De la lansarea din 2023 și până în prezent, în cel fel ți-a schimbat ție viața această carte și te-a surprins în evoluția ei?
Atunci când începi să scrii o carte simți că ai ceva ce e în interiorul tău care vrea să fie așternut pe hârtie. La un moment dat, paragrafele încep să se scrie singure în gândurile tale. Nu ești sigur că va ieși o carte de acolo care va vedea lumina zilei, dar actul de a scrie începe să devină parte din rutina zilnică. În acele momente nu prea te gândești la cum se va schimba viața ta odată cu scrierea unei cărți. Cel puțin așa a fost procesul pentru mine. Chiar dacă mai visezi sau mai auzi păreri despre ce și cum va fi când se va publica, prioritar este scrisul și a așterne pe hârtie.
Așa că, atunci când o lansezi și după ce oamenii ajung să o citească, încep multe surprize plăcute la care nu neapărat te-ai fi gândit. Pentru mine, cea mai frumoasă surpriză care mișcă multe pe interior este relația pe care am simțit că am creat-o cu oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată personal, cu cititorii cărții mele. Am primit și primesc zeci de mesaje de la ei despre impactul pe care l-a avut asupra lor ceea ce au citit. E o formă de intimitate care se creează între scriitor și cititor.
Apoi este relația de colegialitate și încrederea cu care alți specialiști vin către mine după ce mi-au citit cartea, recomandări ale proiectului și a platformei către clienții lor, sesiunile de mentorat și de lucru interdiciplinar.
Având aceste experiențe de lucru și cu alți colegi, am putut să simt că în România interesul și deschiderea de a privi spre trăiri și interior, atât din partea specialiștilor, cât și din partea clienților, a crescut considerabil în ultimii ani. Iar asta oferă o stare de mult bine părții mele de acum 7-8 ani care a organizat primele evenimente cu teama de reticiență a publicului. Pot spune azi că a meritat fiecare pas.
Pe lângă sfaturi practice, exemple din lucrul tău cu clienții și abordarea unor subiecte delicate din relația alimentație – emoții – comportamente, vorbești și despre propria ta experiență cu această zonă. Care a fost relația ta cu mâncarea și ce ai schimbat de-a lungul timpului?
Aș începe aici prin a spune că foarte mult timp nu am știut și nu m-am gândit că aș avea o relație cu mâncarea. Era doar frustrarea și oboseala din proces, senzația că nu fac ceva bine și sentimentele de vinovăție atunci când îmi dădeam seama că sunt într-un du-te-vino legat de felul în care arăt, mă simt și legat de ceea ce îmi arăta cântarul.
Asta până acum 8 ani când, în urma unui incident și a procesului personal de psihoterapie, am simțit realmente epuizarea, acea luptă și încrâncenare pe propriul corp pe care o duceam de ani de zile. Parcă mi-am văzut pentru prima oară corpul copleșit de solicitările mele: să lucreze cât mai mult și să se conformeze așteptărilor mele legate de estetic și de cum ar trebui să fie. Am simțit compasiune pentru el și am decis atunci că nu se mai poate așa și că e musai să fac ceva pentru a ieși din jocul celor 3 pași înainte și 4 pași înapoi.
De atunci a început schimbarea și eu văd că ea continuă și azi. La un nivel mai fin, dar mai profund, cu mai multe nuanțe, însă ea continuă. Așa cum spun și în carte, relația cu mâncarea și cu propriul corp ne însoțesc din prima și până în ultima noastră clipă de viață. Depinde doar de noi dacă alegem să le dăm glas și să le lăsăm spațiu să ne vorbească.
Cred că asta s-a schimbat cel mai mult: faptul că i-am dat o voce corpului meu pe care acum o aud și că am învățat că farfuria mea nu e doar un suport pentru mâncare, ci și o oglindă pentru mine și pentru emoțiile mele. De aici, totul a început să curgă mult mai lin, mai conștient.
Pe lângă aceste călătorii în complexitatea psihicului uman, te poți numi și o călătoare cu o experiență inedită: un an sabatic, alături de soțul tău, pe motocicletă. Ce te-a determinat să pornești în această aventură?
A fost într-adevăr o expriență inedită care ne-a schimbat viața în moduri nebănuite pentru noi la momentul plecării. Ce ne-a determinat să facem asta? E o întrebare foarte bună la care încă contemplu și azi de multe ori. Concluzia mea până acum este că a fost un mix de mai multe: dorința de a nu intra în rutina vieții fără să avem o experiență altfel doar pentru noi, nevoia de a cunoaște lumea, epuizarea profesională pe care o simțeam la acea vreme în domeniul în care lucram, nevoia de a schimba ceva de la rădăcină, puțin spirit de aventură și o mare doză de curaj. Acestea ar fi elementele pe care le-am identificat eu până azi. Ce este cert este că deși au trecut ani de atunci, acea experiență încă are un ecou în interiorul meu și știu că nu aș fi avut curajul să fiu omul care sunt astăzi fără să fi trecut prin asta. Mi-e teamă că e posibil ca nici psihoterapeut să nu fi ajuns dacă nu treceam prin acest traseu. Sper să povestesc mai multe în curând despre acel an într-un cadru accesibil publicului larg.
Anul sabatic cred că a fost una dintre cele mai bune școli pe care le-aș fi putut avea. Nu cred că în alt mod putem ajunge să dobândim ceea ce ne învață o astfel de experiență acolo, pe teren. Pe terenul vieții.
Cum a fost acel an pentru tine și ce te-au învățat locurile prin care ai trecut și oamenii pe care i-ai întâlnit?
Din postura omului care lucrează în fața computerului de la 9 la 5 sau chiar mai mult, și eu am văzut doar partea plină și idilică a paharului în ceea ce privește experiența celor care pare că își iau lumea-n cap. În realitate, însă, povestea e destul de diferită. E și cu acele momente și peisaje care îți taie răsuflarea, dar este mult mai mult de atât.
Un astfel de an prin lume înseamnă în primul rând multă, multă documentare și organizare. La fiecare pas, aproape în fiecare zi. Ce vreau să spun este că nu e un concediu prelungit, ci mai degrabă ajunge să fie un mod de a trăi, în care unele preocupări de acasă rămân și se adaugă altele, dar și un mod de a trăi în care îți descoperi resurse interioare pe care nu știai că le ai.
Ce simt eu este că acel an a fost una dintre cele mai bune școli pe care le-aș fi putut avea. Nu cred că în alt mod putem ajunge să dobândim ceea ce ne învață o astfel de experiență acolo, pe teren. Pe terenul vieții.
Asta a fost probabil cel mai dificil pentru mine: să conștientizez la un nivel profund că nu dețin controlul asupra exteriorului și că sunt lucruri și locuri care te pot pune în situații în care nu ai vrea să fii.
Ce a fost cel mai greu în acel an și în ce ipostaze noi pentru tine te-ai aflat?
Majoritatea dintre noi avem impresia că suntem speciali cumva. Nutrim acest gând mai mult sau mai puțin conștient. Și nu mă refer aici la acea parte de a fi speciali prin ceva specific al nostru. Cred că asta avem fiecare. Mă refer la credința că suntem speciali și că nouă nu ni se poate întâmpla ceva rău sau că suntem feriți de unele provocări.
Asta a fost probabil cel mai dificil pentru mine: să conștientizez la un nivel profund că nu dețin controlul asupra exteriorului și că sunt lucruri și locuri care te pot pune în situații în care nu ai vrea să fii.
Poate că altă dată asta mi-ar fi adus multă anxietate și vigilență, dar simt că atunci mi-a adus o doză de maturitate și realism. Să ai o lentilă realistă asupra lumii și să integrezi că viața are tot felul de nuanțe a fost resursa valoroasă care a venit din acea conștientizare.
Legat de ipostazele noi, efectiv din momentul în care am urcat pe motocicletă să plecăm spre Maroc, totul a fost nou. De la felul în care mi-am perceput identitatea și până la experiențele care au urmat. Pe drum ești un călător. Nu mai contează atât de mult ce funcție aveai înainte să pleci, cine erai atunci și ce făceai. Contează cum te adaptezi la fiecare zi din călătorie, pe care efectiv nu ai cum să o anticipezi. Mergând la un loc de muncă sau având întâlniri stabilite într-o zi, îți poți imagina cum va arăta acea zi. Ei bine, atunci când călătorești, fiecare zi e o surpriză și un teren de explorare. Cumva, dacă ai curajul să te lași în experiență, este ca o trimitere la acea curiozitate faină pe care o au copiii în a explora lumea.
În acest moment al vieții tale ce planuri ai, atât personal, cât și profesional?
Ca de fiecare dată, la mine planurile sunt multe. Din fericire, am învățat în ultimii ani că nu putem grăbi procesele și că natural, la un moment dat, vine rândul fiecăruia, ceea ce ia din presiunea de pe umerii unei persoane care are multe idei și dorințe.
Profesional, îmi doresc să dau mai departe din ceea ce am învățat și studiat sub umbrela Emoții în farfurie, așa că acum lucrez cu o echipă de psihoterapeuți interesați de această abordare. Urmează ca împreună cu soțul meu să lansăm în curând o clinică de psihoterapie care să includă atât lucrul cu persoanele care se confruntă cu dificultăți în relația cu mâncarea, dar și cu oricine își dorește mai multă claritate și stare de bine în propria viață.
Personal, sunt într-o etapă a vieții mele în care simt că prioritizez mai mult decât oricând starea mea de bine, de liniște și timpul petrecut cu familia. După ani cu mult lucru, simt că sunt într-o perioadă de așezare pe interior.
Unde te pot întâlni cei care doresc să te cunoască și să lucreze cu tine?
Sunt mai multe canale de social media active, cum ar fi paginile de Facebook, cea de psihoterapeut, site-ul și pagina Emoții în farfurie, precum și conturile de Instagram. Răspund pe oricare dintre ele.