Când am citit „Diavoli fragili” i-am spus lui Radu că o să-i fie greu să scrie o carte care s-o depășească pe aceea, dar el a ținut neapărat să mă contrazică, așa că a scris „Isus din întuneric”, cel mai complex și cel mai bun roman al său de până acum. Nu mai îndrăznesc să spun nimic despre următorul, căci știu că orice va scrie va fi o nouă carte în care se va implica din nou cu toată ființa, așa cum face de fiecare dată. Dar despre ce va urma vom scrie la momentul respectiv, acum e vremea lui „Isus din întuneric”, o carte care nu cred că poate lăsa indiferent  pe cineva. E forță, e măiestrie, e curaj, e nebunie, e dăruire totală în cartea asta și e mult talent. Talent pe care Radu a învățat să-l exploateze la maximum, să-l rafineze și să-l transforme în operă de artă. Pentru Radu Găvan scrisul este, așa cum însuși spune „un dar, felul în care mă pot apropia de cine sunt cu adevărat. Arta, în sine, e felul în care ne apropiem de Dumnezeul din noi, de aceea și fiecare artist e unic în felul lui. E singurul lucru care chiar merită făcut în deplină solitudine, o mare bucurie și uneori un chin. Tratez acest dar cu o mare recunoștință”, iar lucrul ăsta se vede.

Într-un interviu mai vechi pe care mi l-a acordat pentru COOLturaMall, Radu spunea că-și dorește să devină unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani, iar eu cred că e deja acolo. Îți pot plăcea sau nu cărțile și subiectele abordate de Radu, dar nu-i poți ignora talentul. Iar dacă v-am făcut curioși să descoperiți „Isus din întuneric”, găsiți în interviul de mai jos și câteva răspunsuri la întrebările care țin de „bucătăria” scrisului său, de felul în care construiește personajele și arhitectura fiecărei cărți, care sunt crezurile, obsesiile și momentele în care se simte pierdut sau, dimpotrivă, fericit. Primiți în dar o carte care a însemnat, așa cum spune autorul, „un proces extraordinar de provocator, un efort ieșit din comun, însă a meritat. Cartea a meritat fiecare strop de sudoare”, iar eu sper să fie primită exact așa cum merită: cu entuziasm și admirație.

Personajul principal al cărții tale este mistuit de forța unei obsesii care ajunge să-i guverneze întreaga viață. O obsesie a rădăcinilor sale, care-i va acapara pur si simplu viața. Care sunt obsesiile tale ca om și ca artist?

Obsesiile mele se regăsesc în cărțile mele, urmărite din diverse unghiuri. Să mă apuc acum să fac o listă seacă, nu mi se pare prea potrivit, nici prea elegant și, oricum, nu cred că cititorul este propriu-zis interesat de obsesiile mele, ci de povestea care se naște din ele, de felul în care se raportează la poveste, de relația care se creează între el și poveste. Într-o carte nu folosesc doar obsesiile mele și atât, nu – ele se ramifică, se transformă și devin ale personajelor, unora dintre personaje le guvernează viețile, iar acesta este unul din aspectele care le face umane.

Obsesiile sunt, de obicei, distructive. Dar se poate folosi o obsesie și în mod creativ?

Da, firește, atunci când o conștientizezi și ajungi cumva să o studiezi, să vorbești despre ea, să pui bestia la lucru – să-i dai un scop, să-i spui povestea. Mă ajută să scriu despre anumite lucruri, mă liniștește. E important să vorbim deschis despre aceste lucruri, cu noi înșine în primul rând.

Și în „Diavoli fragili” ai atins tema artei, ai vorbit despre tributul pe care uneori arta și creația le cer omenescului din noi. Întotdeauna te duci către esența lucrurilor și când spun esență, mă gândesc exact la acel sâmbure acoperit de multiple straturi pentru dezvelirea cărora e nevoie de hotărâre, trudă. De ce crezi că merită toată această sârguință?

Cred că această căutare continuă a esenței, a divinului din noi, dacă vrei, e cam singura care merită. Drumul spre esență este de fapt o reîntoarcere către sinele uitat.

În toate cărțile tale există o demarcație extrem de fragilă a liniei ce desparte binele de rău, realitatea de ficțiune, sănătatea de nebunie. Ce anume te fascinează la creionarea acestei fine demarcații și cum faci să te întorci cumva mereu pe tușă, deși balansezi mereu acțiunea când sus, când jos, când bine, când rău?

Întrebarea este – cum ar putea să nu te fascineze nebunia, mai ales când știm atât de puține despre minunata minte umană? Nu sunt deloc ironic când spun minunată, pentru că mintea este, într-adevăr, un univers fascinant, de o vastitate pe care o putem doar bănui. Cum îți explici toate acele lucruri extraordinare pe care mintea le creează, nu mă refer doar la artă, deși acolo e Dumnezeul din oameni, ci și la medicină sau inginerie, în contrast cu toate lucrurile oribile pe care oamenii sunt în stare să le facă altor oameni? Cum poți înțelege războiul, te întreb, și totuși, dacă spui asta, va apărea cineva care să-ți explice rațiunea a ceva fără sens. E simplu să justifici o atrocitate dacă te oprești la un anumit nivel al argumentării, iar acel nivel este de obicei cel al lăcomiei și al dorinței de control, setea de putere și de bani, lucruri considerate nu doar normale, ci glorificate. Unii oameni mor de foame și alți oameni comercializează rachete balistice. Asta mi se pare o nebunie.

Revenind la întrebarea ta, experimentând anumite treceri între stări, am ajuns să fiu interesat de aceste treceri, de mecanismele care le guvernează. Mă interesează mai ales situațiile din care nu te mai poți întoarce – ce se întâmplă în momentul în care treci granița dintre reversibil și ireversibil, cea dintre om și bestie. Se întâmplă zilnic tot soiul de chestii de-ți stă mintea în loc – crime, violuri – și nu poți să nu te întrebi: De ce? Cum s-a ajuns aici?

Personajul principal, Amadeo, are o identitate care pare să se modifice în funcție de oamenii pe care-i întâlnește, de situațiile cu care se confruntă, dar, mai mult decât atât, lumea însăși pare să ia parte la modificările suferite de el și să-l modifice la rândul ei. Mă întreb, cum ai orchestrat totul? Pentru că nu se simte mâna maestrului, a păpușarului-scriitor deloc.

Eu nu sunt un păpușar, nici vreun maestru, îmi place pur și simplu să spun o poveste. O poveste cu oameni, nu cu păpuși. Nu dețin un secret, o rețetă, doar această dorință, această deschidere către poveste. Sunt foarte atent la toate personajele, la felul lor de a fi, iar de la un punct încolo lucrurile par să se miște de la sine. E ceva natural, ca viața.

Vorbind de păpușar, un personaj din cartea ta întreabă: de ce scrii? „Am fost deseori întrebat de ce scriu și de-a lungul timpului am dat felurite răspunsuri, însă abia acum, în lumina celor întâmplate, înțeleg că adevărul e mult mai sumbru și mai adânc îngropat decât am crezut, iar toate acele răspunsuri, potrivite la timpul lor, nimic de zis, reprezintă de fapt fâșii din învelișul gros care, conștient sau nu, protejează miezul. Mai toate personajele mele s-au născut din întuneric și în mare parte au jucat roluri importante în cărțile mele, însă cel mai important rol al lor nu a fost să se lase mânuite de mintea mea, ci să îmi lase impresia că eu sunt păpușarul și doar eu mă găsesc în spatele lor. În ultimele zile însă, un gând, firav la început, a încolțit în mintea mea – și anume că undeva, bine ascuns, mânuind alene pârghiile poveștii, oferind diverse chipuri actorilor de hârtie, se găsește adevăratul păpușar, iar toți acei monștri pe care eu credeam că-i descopăr prin colțurile minții sunt doar iluzii menite să îi mascheze identitatea. (….) cine este de fapt personajul în toată povestea – eu sau el? Uneori mă gândesc că nu sunt decât o proiecție a minții lui…” Până la urmă cine scrie cărțile tale? Tu sau el?

E mai complicat și nu pot, nici nu vreau să-ți dau un răspuns direct. Pasajul de mai sus îi aparține lui Ludwig Admistadt. Atenție: eu nu sunt nici Ludwig Admistadt, nici Amadeo și sunt ambii în același timp, însă mai presus de orice sunt observatorul, povestitorul și poate și ceva mai mult. E ca și cu copiii. Fac parte din tine, dar de la un moment încolo se desprind, își aparțin lor în primul rând. Personajele dintr-o carte bună stau bine-mersi pe picioarele lor. Sunt în continuare ale autorului, dar nu mai depind de el.

 În această carte se pot observa toate calitățile tale de artist: scriitor, poet, chiar și muzica pare aici să-ți aparțină tot ție, deși avem referințe cât se poate de clare ale unor piese/trupe celebre. „Să scrii poezie, a spus, e ca și cum ai lăsat ziua aia să treacă fără să acționezi și tot ce poți să mai faci e să încerci să o aduci înapoi, să ajungi din nou în acel moment din trecut.” Este poezia un mod de „recuperare” sau este despre a scrie ceva ce nu ți s-a întâmplat dar ar fi putut să ți se întâmple?

Aici, pentru o mai bună înțelegere ar trebui reprodus tot paragraful cu poezia. Am observat că unii cititori au preluat porțiuni din acel paragraf, dacă lor le-au plăcut acele porțiuni, e minunat, dar, repet, întregul e cel care poate oferi o vedere de ansamblu. Poezia, proza, depinde de starea în care mă aflu, sunt și căi de a explora niște posibilități, niște drumuri, niște călătorii ratate, de a trăi niște vieți așa cum ar fi putut fi, dar n-au fost. Nu e vorba de regrete, ori de nostalgie, ci, cum spuneam, de explorare. Ai pomenit de muzică – versurile pieselor trupei sunt ale mele și ale lui Amadeo deopotrivă. Inițial am scris integral versurile pieselor, apoi am descris prin filtrul lui Amadeo nașterea lor. A fost un proces extraordinar de provocator, un efort ieșit din comun, însă a meritat. Cartea a meritat fiecare strop de sudoare.

La un moment dat, în viața fiecărui personaj intervine un sentiment de pierdere, senzație de gol. Ți se întâmplă și ție asta? Când?

Mi se întâmplă mai des decât mi-aș dori. Uneori, tot ce se petrece în jur, universul meu, își pierde sensul. A existat un moment în care m-am simțit total nepregătit pentru lumea asta, iar acel moment revine de atunci periodic. Uneori simt că pur și simplu nu mă pot adapta la lumea asta, nu-i văd rostul, nu îi înțeleg mecanismul, mi se pare că suntem conduși de niște chestii minuscule, că frumusețea autentică e îngropată sub toate chestiile astea mici și urâte, pe care le adunăm și le numim viață.

Domnule dragă, a spus pictorul, trebuie să pricepi că aici nu este vorba de o alegere. Eu nu aleg propriu-zis ce să desenez, ci e ceva pe care trebuie să-l fac.” Așa este și pentru Radu Găvan scrisul? Este ceva ce te-a ales, ceva ce trebuie făcut?

Scrisul este un dar, felul în care mă pot apropia de cine sunt cu adevărat. Arta, în sine, e felul în care ne apropiem de Dumnezeul din noi, de aceea și fiecare artist e unic în felul lui. E singurul lucru care chiar merită făcut în deplină solitudine, o mare bucurie și uneori un chin. Tratez acest dar cu o mare recunoștință.

Majoritatea artiștilor, de toate felurile, se folosesc de suferință pentru un act creativ. Sunt autori care nu pot scrie decât atunci când trăiesc adevărate drame. De ce crezi că se întâmplă asta? Cum explici?

Eu nu scriu decât atunci când mă simt bine, altfel nu pot. Arta e o cale de a vorbi sincer despre anumite lucruri pe care nu le înțelegem, de a le scoate la suprafață. De obicei, când ești fericit, pur și simplu te bucuri de experiență, nu te apuci să le arăți celorlalți cât de bine te simți tu. Atunci însă când ți se întâmplă ceva rău, simți nevoia să-l scoți din tine, să vorbești despre acel lucru și astfel să diluezi într-un fel acea experiență. Fericirea te împlinește, suferința însă te transformă.

Se spune că dintre toate artele, literatura este singura care permite autoconfesarea și că tot ceea ce facem, sub o formă sau alta, e, de fapt, autobiografie, pe care o punem în seama altor personaje, o denaturăm mai mult sau mai puțin, dar orice am povesti din viața altcuiva, nu-l spunem pur și simplu, ci-l trecem prin filtrul personal, însușindu-ne astfel înclusiv acțiunile lor. Te întreb și eu întrebarea pe care o auzim noi, autorii, cel mai des: cât din tine ai pus aici, în carte?

Orice formă de artă mi se pare și o formă de autoconfesare, limbajul este diferit, sursa, esența este comună. Eu nu sunt important, ci povestea. Din momentul în care cititorul deschide cartea, eu încetez să mai exist. Așa cum am mai spus, „Isus din întuneric” este în primul rând o poveste. Repet – eu nu sunt Amadeo, nici Admistadt, însă împărtășim anumite experiențe, anumite senzații. Și până la urmă ce contează cât pune autorul din el în poveste? Mi se pare că se pune prea mult accentul pe deget, în loc de lună. Autorul e degetul, cartea e luna. Hai să observăm luna și să lăsăm degetul să rămână ce e.

Ce am mai observat, personajele sunt traversate de momente și stări de tăcere. Tăceri ce vorbesc de la sine. Tăceri ce devin punți de comunicare. Tăceri ce te ajută să depășești anumite momente. Cum reușești să dai atât de multă voce tăcerilor?

E o întrebare frumoasă. Dintotdeauna am apreciat oamenii care nu țin să-ți povestească tot ce știu și mai ales ce nu știu, care au răbdare să asculte. E vorba de atenția pe care o avem unii față de ceilalți. Când vorbim, această atenție tinde să scadă, când tăcem și ascultăm, crește. În spatele anumitor tăceri există energii, stări. Eu caut să detectez acele stări și să le înfățișez, de obicei cât mai simplu. Secretul nu e să folosești cuvinte multe și complicate, ci dimpotrivă – să găsești cuvântul potrivit, exprimarea potrivită. Când folosești o exprimare greoaie, nelalocul ei, cititorul simte imediat, e vorba de acea senzație de disconfort din timpul unei lecturi pe care am experimentat-o cu toții. Asta se întâmplă de obicei când scriitorul se pune pe el însuși înaintea poveștii, când își impune vanitatea, dorința de a se afla sub lumina reflectoarelor cu orice preț.

Despre prietenie: Fără prieteni, cu pecetea de ciudat întipărită de timpuriu pe frunte, Amadeo a suferit o vreme din cauza singurătății, apoi a început să-i placă. Universul său interior era de o vastitate remarcabilă, așa că nu prea se plictisea în propria-i companie…“ Mărturisesc că eu nu am fost un copil singuratic, dar am fost extrem de timid și deseori am simțit că viața mea interioară e infinit mai bogată decât ceea ce trăiesc la exterior. Crezi că și în cazul tău, singurătatea te-a ajutat, te-a îndemnat, te-a îndrumat spre scris?

Singurătatea m-a ajutat, dar m-a și chinuit până am învățat să o apreciez, până am înțeles că așa sunt eu și nu e nimic în neregulă cu mine. Ar fi fost bine să fi avut cu cine vorbi atunci, n-am avut, nici n-am știut, dar am avut cărțile și m-am avut pe mine și am avut și câte un prieten, așa că a fost bine până la urmă. Unii sunt disperați dacă nu sunt înconjurați de oameni. Îi înțeleg, așa s-au obișnuit. Eu mă simt bine singur, de multe ori caut să mă izolez, am nevoie de muzica mea, de filmele sau de cărțile mele, sau doar să stau cu ochii închiși și să mă gândesc la cartea la care scriu în momentul respectiv, ori la ceva ce am citit, ori pur și simplu să stau cu mine.

 Despre scris: „Tinerilor le răspund totdeauna, celorlalți niciodată. Doriți să scrieți? Atunci scrieți, le spun. Faceți-o ca și când ați trăi înconjurați de orbi, ca și când ați fi singurii voștri cititori într-o lume a nevăzătorilor, o lume în care cuvântul scris are aceeași valoare ca un pumn de bani pe vârful unui munte. Într-un fel, așa și este – nimeni nu vă va citi vreodată așa cum v-ați dori. Nu pe de-a-ntregul, cel puțin. Scrieți așa cum credeți de cuviință, cu îndrăzneală și pasiune. Nu citiți sordide reviste literare, pline de recenzii scrise de oameni care nu îndrăznesc și nici nu pot să creeze ceva care să îi reprezinte cu adevărat, nu ascultați vorbele celor dresați să gândească la fel prin diverse facultăți sau cenacluri, nu îi lăsați pe cei fără aripi să vă spună că nu puteți zbura. Abia când veți face toate astea și veți privi spre cer, iar acolo veți vedea oglindită imaginea voastră și a ceea ce ați putea deveni, abia atunci veți fi liberi. Este Radu Găvan un om liber?

Când scriu, da. În rest, sunt și eu supus condiției umane, care uneori e minunată, iar alteori e mizerabilă.

Despre scris: „…el era cel care înțelegea cel mai bine procesul creației și suferința din care aceasta se năștea. Cunoștea însă și sentimentul eliberator de după răbufnire, de aceea lacrimile sale izvorau atât din tristețe, cât și din fericire…” Tu cum ești înainte de a începe să scrii o carte și cum te găsești la finalul ei?

Eu nu am un plan foarte bine pus la punct înainte să încep un roman, am o idee și o formă. De exemplu, la „Isus din întuneric”, acum trei ani am întrevăzut o imagine, destul de vagă. Forma era neclară, dar era ceva mare, de asta eram sigur. Am mers puțin spre ea, apoi m-am oprit. Anul trecut, când am înțeles că era momentul potrivit să reiau drumul către acea formă, povestea lui Amadeo a fost cea care a pus lucrurile serios în mișcare, motorul romanului și a apărut aparent din senin, doar că mai nimic nu se întâmplă în scris fără un motiv. Totul e acumulare, decantare, transformare. Apoi vine ultima etapă – scrisul propriu-zis. Și când te gândești că toată povestea a pornit de la o simplă afirmație – „Amadeo Engelbert părea născut să fie tată.”, însă aceea a fost cheia care a deschis povestea. La final a ieșit cumva așa cum mă așteptam, însă în același timp diferit, ceea ce poate că sună straniu, dar e ceva minunat, pentru că face parte din bucuria scrisului, din descoperirea acelor adâncimi de care vorbeam. Am fost foarte fericit când am terminat cartea, dar și trist pentru că părăseam o lume, golit, dar și împlinit.

După ce termin un roman, nu prea mai vreau să aud de scris o vreme. În cel mai bun caz scriu o povestire sau poezie. Am nevoie să mă liniștesc, să ies din poveste. Apoi se întâmplă ceva – de obicei citesc o carte, un interviu cu un scriitor, văd un film, ascult o melodie anume și dorința revine. „Isus din întuneric” m-a epuizat și psihic, și fizic, niciodată nu am mai trăit așa niște stări de sfârșeală. A meritat, dar acum am nevoie de odihnă, vreau să mă bucur de carte așa cum trebuie.

Scriitorul adevărat: „Scriitorul, adevăratul explorator al lumii subterane, va merge însă mai departe, căci nu există teamă mai mare pentru un scriitor decât să lase întunericul nedescoperit, cu toate că știe că niciodată nu va reuși să ajungă la fundul mării întunecate. Și poate că nici nu trebuie. Singura lui datorie este să se scufunde, cât de mult poate, în acea mare și mai apoi să se întoarcă la suprafață și să scrie despre ce a văzut. Din viață în iad și înapoi în literatură. Și pe urmă din literatură în iad și înapoi la viață. Și tot așa, până la sfârșitul scrisului.” Aici te-am regăsit pe tine. Se poate spune că acesta este, într-adevăr, și crezul tău?

Așa a devenit la un moment dat viața mea și așa a decurs din acel moment. Am avut și am multe perioade fericite, unele mai lungi, altele mai scurte. Între ele, perioade negre, de furie, depresie, gânduri care mă macină. Așa e viața mea, așa e literatura mea și n-aș schimba nimic. E poveste, e căutare, dar, mai presus de toate, literatura mea e vie, e viață.

Și totuși, pentru cine scrii: „Ei bine, află că scriu pentru cel singur și inadaptat, pentru cel care plânge în noapte, gândindu-se la dimineața de după, pentru cel care caută neîncetat răspunsuri într-o lume lipsită de sens, pentru cel care străbate întunericul, tânjind după o rază de lumină, cât de palidă. Scriu pentru mine Și pentru tine.. Este cumva asta și motivația ta? Se suprapune cu cea a personajului?

Da. Aș putea adăuga una, alta, dar nu e cazul. Fragmentul de mai sus spune totul.

Artă: „…în esența sa, arta înseamnă iubire necondiționatăSă te oferi iar și iar, fără cale de întoarcere, până la sfârșit. Să-ți spui povestea, indiferent în ce fel o faci: prin muzică, scris, pictură, nu contează, orice mod de a o înfățișa lumii e cel adevărat, cel potrivit, câtă vreme te povestești pe tine așa cum ești.” E corect dacă spunem că „Isus din întuneric” este darul tău către lume, că e o dovadă de iubire incomensurabilă pentru cititorii tăi?

Dacă nici cartea asta, care, așa cum spuneam mai sus, m-a stors ca pe o portocală, nu e un dar către lume, atunci nu știu ce ar putea fi.

Cât de mult preț pui pe critică, pe ceea ce spun criticii despre cărțile tale? Cât de mult te influențează părerile lor?

Depinde de persoana care critică, de felul în care intră în carte. Eu prețuiesc mai ales două lucruri: talentul și bunul simț. Atunci când sunt criticat, de exemplu, de un scriitor pe care îl consider mediocru, mă gândesc – Fă și tu asta, scrie un roman ca „Isus din întuneric” și apoi da, ai dreptul să mă judeci. Nu mă interesează cine ești, ce statut ai – în literatură (și nu doar) e în primul rând vorba de talent, muncă și respect pentru acestea două.

Dacă e o critică grosolană, o ignor. Mă dezgustă aroganța, grosolănia, ignoranța. De prea multe ori am întâlnit oameni care-și aruncă vorbele ca pe niște pietre. Nu gândesc, le vine un cuvânt în minte și îi dau drumul. Oameni care le știu pe toate. Astfel de oameni nu există pentru mine.

Când întâlnesc un critic, un cititor care chiar a intrat în carte, sunt foarte fericit. Uneori am anumite așteptări și se întâmplă să fiu dezamăgit. E problema mea, evident. Uneori am parte de surprize plăcute.

Mă rog, toate astea sunt chestii care țin de peisajul din pauza dintre romane, au farmecul lor. Când mă apuc însă de un roman nou, nu prea mai contează. Acolo e singura bătălie cu adevărat importantă.

Ce reprezintă cartea asta pentru tine?

Armonie.

 

Foto deschidere: Ana-Maria Găvan

Fotografia de grup:  La Galeria de Artă Galateca. De la stânga la dreapta: Anca Dumitrescu, Radu Găvan, Simona Antonescu, Georgiana Ciofoaia și Anca Boeriu. Foto: Carmen Pădure

COOLtura Mall