Cea mai recentă carte lansată în librării cu semnătura Ralucăi Feher, „Să nu râzi :((”, este un roman care îți rămâne în minte multă vreme după ce ai întors și ultima filă. Personajele te bântuie, nu îți dau pace, până când nu te așezi să asculți pe îndelete mesajul lor. Lipsa unui sens profund al existenței, ipocrizia și lașitatea schilodesc suflete și împart familiile în torționari și victime. Mai mult, mergând parcă într-o spirală ascendentă, autoarea urmărește efectele unui astfel de fapt, iar până la urmă înțelegem: „Să nu râzi :((”, un roman dur, cu un umor acid, subtil și sensibil în straturile de profunzime, ne tulbură tocmai pentru că arată spre noi toți. Adevărul este tulburător, iar râsul nu vindecă de data aceasta. Doar onestitatea, după cum spune autoarea. Să o însoțim într-o scurtă incursiune în universul romanului ei.
- Citind ultima carte semnată de tine, romanul „Să nu râzi :((”, ți-am ascultat îndemnul – fără să vrem. Nu am râs, chiar dacă un umor fin, subtil se simțea în miezul pasajelor celor mai încărcate emoțional. Ți-a fost greu să scrii „Să nu râzi :((”, un roman dur, intens, dar care descoperă o vulnerabilitate a multor oameni – relațiile de familie?
Nu mi-a fost greu să-l scriu, ci mi-a fost greu să-l prezint lumii. Este o carte ca o sarcină nedorită, pe care încerci să o negi, iar copilul îl dai la înfiat unei mătuși și-l prezinți ca verișor al tău.
- Cartea începe într-un mod
șocant – cu sinuciderea Dianei, un personaj care declanșează intriga, deși nu
este protagonista romanului. Mily Matei, mama Dianei, pare a fi protagonista
narațiunii. Ne dăm seama însă că relațiile disfuncționale mamă-fiică, soț-soție
sunt adevărata temă a cărții. Crezi că sunt multe astfel de familii în România?
Cred că da, enorm de multe, dar un procent important dintre noi se mint că ei au fost fericiți, doar pentru că nu vor să primească în plex durerea adevărului.
- Mily Matei pare mai mult
decât un personaj. Este o plagă. Iar situația familiei ei este extinsă simbolic
la nivelul unei societăți. Suntem bolnavi de parvenire, de ură, de lipsă de
empatie, de viețuire în straturile superficiale ale existenței. A fost în
intenția ta să sugerezi acest lucru?
Societatea, Națiunea, Poporul sunt toate proiecțiile colectivului. Când individul, celula de bază a societății, provine dintr-un mediu toxic, el otrăvește totul în jurul lui. Când societatea e condusă de structuri care provin din medii toxice (vezi diferența enormă dintre comunismul românesc și socialismul suedez) indivizii sunt torturați, sufletele sunt stâlcite și oamenii fârâmițați. Mily Matei este România de azi, dar și România de acum 30 de ani și România de acum 50 de ani. O țară în agonie, care de ani de zile încearcă să se definească prin rochiile pe care le îmbracă, ca o maimuță care nu știe că degeaba merge pe bicicletă, fiindcă tot o maimuță rămâne.
- „Să nu râzi :((” este o carte tuburătoare, puternică și stranie. Spunem aceasta pentru că între personaje – membrii aceleiași familii – există doar forme contorsionate ale unei vagi relații de iubire. Sentimentul pregnant este ura. Oare are acest sentiment puterea de a lega oamenii în aceeași măsură ca și iubirea?
Ura nu leagă. Ura nu este o alegere. Se spune că: împins de ură Cutărică a ucis-o pe Cutărica. Împins de ură ori Orbit de ură. Ura este exterioară, un brânci pe care ți-l dă destinul sau o lanternă în ochi care te face să intri în parapet. Iubirea este alegere. Nu m-a împins nimeni să iubesc câinii sau mojito-ul sau dansul din buric. Nu m-a orbit nimeni să îl iubesc pe X, ci tocmai, descoperirea adevărului despre X m-a făcut să îl aleg pe el și nu pe Y.
- Spui la un moment dat, în roman, că „ura înseamnă foc la – 20 de grade.” Vrei să ne explici această sintagmă? Din punct de vedere al mentalității creștine, iadul înseamnă foc. Doar Dante l-a descris ca pe un deșert înghețat în care sunt prinși marii trădători. Cum ai descrie mai bine acest iad al vieții de familie, care îmbină două elemente antagonice?
Când degeri, pielea te arde. Când
intri într-o cadă fierbinte, ai senzația că ți-au înghețat degetele. În multe
culturi focul purifică. Focul geros nu face asta, căci ura nu purifică, ci doar
arde dureros, ne-necesar, orice fărâmă de umanitate din noi.
- Citind „Să nu râzi :((” observăm nu numai o radiografie a unei familii disfuncționale – probabil sunt multe de acest gen – ci și a unui tip de mentalitate generat de comunism și care a supraviețuit și după 1989. Ce rol crezi că are această mentalitate (reprezentată de personajul Mily) în societatea românească?
Am fost educați să trăim în minciună.
Să ne prefacem că suntem ceea ce nu suntem. Orășeni, muncitori, părinți. Mimăm
lucruri pe care nu le înțelegem, așa cum un papagal, deși vorbește în graiul
omenesc, nu înțelege ce spune.
Proiecția este mai importantă decât ființa noastră interioară. Receptorul
imaginii noastre e mai important decât noi. Taci din gură că ne aud vecinii,
îți speli hainele în familie, gunoiul este permanent îngropat sub preș, nu dus
la ghenă. Pute? Dai cu spray peste. Ce avem la 30 de ani de la Revoluție? O
societate care mimează democrația, care mimează performanța, care mimează
diplomația, care mimează statul național chiar. Suntem aici pentru că suntem
niște oameni care își pun fard peste ochiul învinețit de soț și apoi îți
reproșează ție, copilul, că a stat cu bătăușul ca să-ți dea ție un tată. Impostură
și lașitate. Formula în care ne scăldăm de 70 de ani.
- În roman, există mai multe povestiri cu o puternică valoare simbolică, scrise de personajul Diana. Spre exemplu, una în care conștientul unui personaj își cheamă în judecată inconștientul, de care vrea să divorțeze sau o alta, în care o vânzătoare de la un magazin de bijuterii este amenințată nu cu arma, ci cu adevărul, în timpul unui jaf. „(…) în ce lume trăim, dacă oameni nevinovați sunt amenințați, ziua în amiaza mare, cu adevărul (…)?” este comentariul jurnalistei care transmite știrea de la fața locului. Chiar așa, în ce lume trăim dacă adevărul devine o armă, iar indivizii trăiesc o existență paranoică, sfâșiați în interior?
Am auzit de curând acest text: „Las’
că mă duc eu la serviciu și le spun tuturor adevărul despre tine. Minciuna,
constructul de care avem nevoie ca să ne putem uita în oglindă fără să ne tăiem
venele, este amenințată de adevăr. De aceea cea mai urâtă chestie pe care o
poți face este să îi spui omului adevărul în față. Există reguli clare,
sociale, religioase, morale, care te împiedică să spui adevărul.
Realizezi unde am ajuns cu ipocrizia?
- Pentru personaje ca Diana există vreo speranță? Putem considera că a ieșit din cercul vicios al existenței sale prin posibilitatea de a-și spune povestea?
Diana moare spunându-și povestea. Diana moare ca să nu ajungă ca mama ei. Pentru că știe că este imposibil să scapi de blestemul genetic. Diana se sacrifică încercând să ispășească vina de a purta virusul urii. Cred că fiecare dintre noi trebuie să moară cumva înainte să-și capete o viață nouă, altfel vom târâ mereu pe talpă noroiul minciunilor trecute.
- Crezi în puterea terapeutică a literaturii?
Cred în puterea terapeutică a onestității.
- Ce cărți ai simțit că te-au „vindecat” de-a lungul vieții?
Nu m-am gândit niciodată așa la cărți. Dar Kurt Vonnegut și Marques și Sallinger, Hemingway și Cormac McCarthy sunt de căpătâi.