E greu să alegi o singură carte dacă lectura e mai mult decât o pasiune pentru tine. E greu și să recomanzi, pentru că asta vine la pachet cu o oarecare expunere, dar și cu o ușoară responsabilitate față de cel care-ți va urma exemplul. Cu toate astea, i-am rugat pe câțiva dintre oamenii care iubesc cărțile, vorbesc și scriu despre ele, să ne recomande o carte pe care o consideră bună de citit în aceste zile, în care #stamacasă și petrecem mai mult timp cu familia sau doar cu noi înșine. Sperăm ca recomandările celor care au dat curs invitației noastre să vă inspire și să vă facă să treceți mai ușor prin această perioadă în care nimic nu mai e la fel ca înainte. Sperăm, de asemenea, să ieșim cu toții de aici mai înțelepți, mai recunoscători pentru ceea ce avem și putem pierde într-o clipă și mai bogați sufletește.
Andreea Toma – Bookhub.ro
Ne-am trezit pe nepusă masă cu timpul ăla mult pe care îl ceream, unii dintre noi, pentru a putea citi mai mult. Și lectura chiar ar putea să ne umple plăcut și cu folos acest timp pe care trebuie să îl petrecem acasă. Doar că, din păcate, circumstanțele nu sunt unele fericite și am remarcat că mulți cititori se confruntă cu un fel de blocaj – nu reușesc să se cufunde în lectură, le este greu să se concentreze, cu greu găsesc cărți care să îi captiveze. Mi s-a întâmplat și mie, și, dacă la început credeam că sunt caz rar, am descoperit că e un fenomen destul de extins. Parcă mai mult ca oricând dau peste cereri de recomadări livrești care să remedieze situația, căci suntem conștienți cu toții că, dacă am reuși să citim pe cât de mult timp liber avem, am suporta mult mai ușor „arestul la domiciliu”. Am depășit blocajul cu o cărticică scurtă, dar savuroasă – Karga de Tudor Neacșu, care adună laolaltă povești rurale dintr-un sat dobrogean din anii comunismului. Noua orânduire tulbură obiceiurile împământenite, unii se revoltă, alții se supun în aparență, căutând să păstreze ceea ce le e firesc de când se știu. Cele aproape 70 de pagini adună piesele unui mozaic, istorioarele par depănate la gura sobei în seri de iarnă care te țin ferecat în casă și ți-e drag să le citești, să te cufunzi în universul lor. Eu, una, am reușit. De aceea, v-aș recomanda nu doar cartea aceasta, ci și altele în care harul de a povesti este ingredientul principal. O carte pe care aș recomanda-o cu ochii închiși, dar acum mai mult ca oricând, este Zuleiha deschide ochii de Guzel Iahina (mai cu seamă că în curând veți putea citi și cel mai nou roman al acestei autoare). M-a impresionat foarte mult acest roman, atât prin scriitură, cât și prin poveștile care curg în paginile sale. Când istoria se dezlănțuie și mătură destinele individuale, lupta pentru supraviețuire ia proporții incredibile, iar povestea Zuleihei ne arată că speranța, pofta de viață și dorința de a trăi pot supraviețui chiar și în cele mai ostile condiții. O astfel de lectură, care ne poartă în vremuri și locuri atât de aspre are darul de a atenua modul în care ne evaluăm lipsurile și suferințele actuale, iar talentul de a povesti pe care îl are Guzel Iahina are puterea de a oferi un refugiu chiar și celui mai „agitat” cititor.
Constantin Piștea – Citestema.ro
Aleg un roman italian, cu personaj principal un bătrân de peste 70 de ani. Daniele Mallarico e un ilustrator care trăieşte cu amărăciune din gloria de altădată, nevoit să aibă grijă pentru câteva zile de nepotul lui, în vârstă de numai patru ani. Cartea este scrisă simplu şi se citeşte uşor, deşi nu-i lipseşte un strat de interpretări şi lecţii de viaţă care m-a dus cu gândul la Pobby şi Dingan de Ben Rice şi la Oscar şi Tanti Roz de Eric-Emmanuel Schmitt. Personaje puţine, dar foarte bine creionate, şi o acţiune care nu are cum să nu te emoţioneze. În contextual actual, romanul cred că poate fi receptat cu şi mai multă emoţie faţă de ce am simţit eu când l-am citit în urmă cu câteva luni, înainte de Coronavirus.
Mihaela Motreanu – Blutopia.ro
Când mi s-a propus să recomand o carte pentru zilele astea în care #stămacasă, o mulțime de titluri mi-au dat târcoale. M-am oprit, în cele din urmă, asupra romanului „Zece negri mititei”, de Agatha Christie.
Pe scurt: zece indivizi cu un trecut nu tocmai curat sunt ademeniți într-un conac de pe Insula Negrilor sub diferite pretexte. Acolo, o voce înregistrată pe un disc îi acuză că ar fi încălcat legea și din acel moment crimele încep să se țină lanț într-o manieră bizară care face referire la un cântecel pentru copii.
Am ales romanul Agathei Christie pentru că este construit pe o rețea de tensiuni, genul de tensiuni care nu ne sunt deloc străine zilele astea. L-am ales pentru că e genul de lectură în care pici ca într-o capcană din care nu mai poți să ieși. Am ales Zece negri mititei pentru că are umor – deși negru, are doza lui de umor care descrețește fruntea și pune totodată fiori pe șira spinării. Am ales Zece negri mititei pentru că, așa cum fac personajele din carte, și noi am început să numărăm zilele de claustrare și să ne întrebăm ce ne așteaptă la finalul lor. Am mai ales Zece negri mititei pentru vibe-ul pe care îl emană, dar mai înainte de toate pentru că sunt o iubitoare de policier căreia îi este absolut imposibil să nu se reîntoarcă mereu la genul ăsta.
Andreea Chiuaru – blogdeidei.ro
În perioada asta citesc mult ce am deja în bibliotecă pentru că pare cel mai bun moment. Deși sunt tentată să aleg mai degrabă cărți de non-ficțiune, pentru că simt nevoie de informație (nu despre situația actuală, ci la modul general), cartea care mi-a ajuns la suflet zilele astea e o ficțiune istorică: Toată lumina pe care nu o putem vedea. Cartea spune povestea a două personaje (o fată oarbă care trăiește alături de tatăl ei la Paris și un băiat orfan pasionat de inginerie care ajunge parte din armata Germaniei). Nu vreau să dezvălui cum se întrepătrund poveștile celor doi, însă felul în care evoluează acțiunea a fost pentru mine o supriză plăcută. O recomand pentru sensibilitate și pentru că are acel ceva care te face să nu o lași din mână.”
Oana Valeria Radu – Serialreaders.com
Întrucât nu îmi plac distopiile, nici să le citesc și, cu atât mai mult să le trăiesc, recomandarea mea de lectură, pentru acum și oricând, este una perfect umană. „Muzeul Inocenței” de Orhan Pamuk este, probabil, cea mai atipică carte din topul meu personal și singura, de până acum, scrisă de un autor laureat al Premiului Nobel care chiar mi-a ajuns la inimă. De ce zic atipică? Pentru că deși este foarte descriptiv, cu fraze interminabile si paragrafe lungi, foarte rar intrerupte de dialog, cu puțină acțiune, romanul lui Pamuk nu plictisește nici măcar o secundă. Și asta în condițiile în care povestea ar fi putut, la fel de bine, să fie istorisită în cel mult 100 de pagini (în loc de 600+).
Dincolo de povestea de dragoste pătimașă care este punctul de plecare al poveștii, adevăratul protagonist al romanului este Istanbulul anilor ’70. Autorul ne plimbă în voie pe străduțe lăturalnice, în cinematografele ticsite de îndrăgostiți, în cafenelele de pe malul Bosforului, în parcuri, ne deschide ușile caselor și ne face părtași la viața de familie a acelor vremuri. Iar eu nu pot să rezist unei plimbări prin Istanbul, să-mi fie cu iertare.
Mi-a plăcut cartea de la titlu și până la ultimul rând – și afirm acest lucru cu aceeași încredere ca acum 6 ani. Da, atât a trecut de când tot aștept o nouă carte pe care să o trăiesc la asemenea intensitate. Încă nu m-am detașat de Istanbulul lui Pamuk și parcă tot îmi vine greu a crede că cele citite nu s-au întâmplat cu adevărat, senzație accentuată și de faptul că Muzeul Inocenței chiar există și poate fi vizitat de oricine. Unii contruiesc palate pentru a-si celebra iubirea. Orhan Pamuk (Kemal Basmaci, de fapt, eternul îndrăgostit din povestea noastră) a construit un muzeu.
Muzeul Inocenței este, în fapt, un muzeu al inimilor frânte și al nostalgiei. Se recomandă o vizită prelungită, cu ochii mari și sufletul deschis, în tihnă și solitudine. Și ce moment mai potrivit pentru o astfel de vizită, dacă nu aceste zile de ”distanțare socială”, dar apropiere literară? Lectură plăcută!