Să vedem lumea și din altă dimensiune, cea a cărții!

Un text de Ivana Iancu

Nu aș putea cuantifica rolul profesorilor mei în călătoria pe care am făcut-o singură prin lumea cărților. Aș fi subiectivă fiindcă, la un moment dat, eu însămi am fost profesor de limba și literatura română și nu mi-am dat seama dacă am oferit suficient, prea mult sau prea puțin pentru a le crea elevilor mei bucuria de a deschide poarta către lectură.

14961485_1355020964508743_312510894_n

Teoretic acesta este rolul profesorului de limba și literatură română: să te învețe să citești o carte, să îi înțelegi rolul și rostul în devenirea ta.

Recunosc! Nu am avut o lectură dirijată sau supravegheată. Părinții mei erau oameni simpli și erau mulțumiți că îmi luam geamantanul cu cărți, multe împrumutate de la bibliotecă, și plecam la Parcheș, la bunica unde eram liberă să îmi gestionez timpul și citeam, descopeream, mă descopeream.

Biblioteca mi-am făcut-o singură și constituie cea mai importantă investiție a mea. Tatăl meu spunea cu un zâmbet șăgalnic, uitându-se la cărțile mele, așezate într-o ordine doar de mine știută: “Tată, dacă arunc o pisică la tine în casă, nu se poate agăța decât de cărți…asta e averea ta”. Și așa este. Acesta este contul meu bancar pe care nimeni nu mi-l poate sparge și care crește pe zi ce trece, cu fiecare lectură.

Am cărți pe care le recitesc aproape în fiecare an, am cărți pe care le caut, dar și cărți de care vreau să uit, dar care mă urmăresc, cum sunt volumele lui Kafka, pe care le-am parcurs cu pauze și din care păstrez imagini pe care le reîntâlnesc iar și iar în cotidianul nostru, uneori prea cenușiu.

Dar  am și cărți de o valoare inestimabilă, pentru mine, doar pentru mine. Din când în când recitesc „Moromeții” lui Marin Preda. În primul rând, cele trei volume mi-au fost cumpărate de mama, din prima ei de muncitoare la Fabrica de Industrializare a Peștelui. Era cumplit. Fileta 120 de kg de șalău pe zi, în gheață. Mâinile de prințesă ale mamei mele, deși muncite, mi-au adus aceaste cărți. Le sărut cu pioșenie! Evident mai am o carte pe care o iubesc. „Istoria Literaturii Române” de George Călinescu, pe care mi-a adus-o tata, cadou de un mărțișor și care a costat mult, pentru salariul său. Iată cât respect aveau ai mei pentru pasiunea mea! Cum să nu citești?

casa-calinescu-istoria-literaturii-romane

Întâlnirea mea cu cartea a fost o întâmplare. Dar a devenit mai mult decât o necessitate, un fel de nevoie de confirmare a lumii mele spirituale. Cât pot citi, exist. Când nu am vreme să citesc, simt că mă pierd. E o stare greu de explicat.

Cum să nu citești? Simpla răsfoire a cărții te înfioară. Ai permisiunea să intri în lumea altuia, să iei, pe gratis și să înveți din experiențe, trăiri, iluminări, evenimente despre care habar-n-aveai că pot fi.

Nu am o carte de căpătâi. Toate sunt importante pentru mine.

Într-o discuție despre valoare și valori cu o tânără, care îmbrățișase cariera de model, aceasta mi-a spus: „La ce ți-au folosit cărțile? Alții sunt analfabeți și câștigă milioane, pe când tu…”. I-am răspuns simplu: „Nici nu știi că există și o altă bogăție. Când o vei descoperi, vei vedea lumea în altă dimensiune.”

Așadar, hai să vedem lumea și din altă dimensiune, cea a cărții!

COOLtura Mall

Post a comment