Desprinsă parcă din perioada interbelică pe care, de altfel, o iubește într-un fel aparte, Sandra Ecobescu, membru fondator și Președinte al Fundației Calea Victoriei, crede că este esențial să ne găsim drumul în viață și să fim atenți la tot ceea ce ne oferă bucurie pentru că altfel viața ne scapă printre degete fără să-i fi prins înțelesul. Crede, de asemenea, în puterea micilor organizații, în inițiative, în tinerii curajoși și rebeli și e de părere că școala poate fi foarte plictisitoare dacă nu ai norocul să întâlnești profesorii potriviți. Toată viața a trăit încercând să se înconjoare de frumos, iar acum vrea să-i fie un model fiicei sale prin fapte, nu prin vorbe. O învață să trăiască bucuria și-i spune neîncetat că cel mai important lucru în viață este să fii om, să-i ajuți pe cât posibil pe cei din jur, să-ți folosești creierul și să stai departe de prejudecăți. Un model de eleganță și rafinament, Sandra Ecobescu a pus pe picioare o fundație unde oamenii își pot urma pasiunile și își pot completa educația, într-un mediu cald și primitor.
Foto: Valentina Bălașa Ario, lector Fundația Calea Victoriei
Despre Fundația Calea Victoriei
Ați înființat Fundația Calea Victoriei împreună cu sora dumneavoastră pornind practic de la un vis, cu resurse financiare aproape nule. Ce i-ați sfătui pe oamenii care sunt nefericiți cu ceea ce fac și nu au curajul să lase totul deoparte pentru a-și construi și împlini visurile?
Ȋn primul rând i-aş sfătui să fie curajoşi şi să realizeze că asta este viaţa pe care o trăiesc, că merită să facă eforturi pentru a ȋncerca să fie liberi, să aibă o profesie şi un drum care să ȋi reprezinte. Având ȋn vedere că mare parte din timpul nostru ni-l petrecem, mulţi dintre noi, muncind, evident această activitate, dacă ȋţi oferă satisfacţii şi ȋţi reflectă personalitatea, se transformă ȋntr-o poveste frumoasă, ȋn care ȋnveţi de la cei din jur şi dai mai departe ceea ce ai descoperit pe parcurs.
Cât este de important să-ți găsești drumul în viață? Sunt foarte mulți oameni care bâjbâie până își găsesc vocația, alții nu o găsesc niciodată. Cum trebuie să căutăm în noi pentru a fi siguri că găsim ceea ce ne va face fericiți și ne va împlini?
Cred că este esenţial să ȋţi găseşti drumul ȋn viaţă, aşa cum ȋntr-o vacanţă ȋţi doreşti să ajungi la destinaţie, să ajungi ȋntr-un loc bun. Pleci ȋntr-o călătorie şi ajungi ȋntr-un oraş frumos sau pe malul mării. Dacă te rătăceşti şi nu ajungi nicăieri sau pe un drum pustiu, ȋţi poţi rata vacanţa sau o parte din ea. Trebuie să fim atenţi la lucrurile care ne oferă bucurie şi care ne reprezintă: oamenii, lucrurile pe care le putem crea, serviciile pe care le putem oferi, ideile pe care le putem ȋmpărtăşi, plus să ne găsim un mentor sau un model care să ne arate o direcţie ȋn care să mergem.
Denumirea Fundației (Calea Victoriei) a fost primul nume care v-a venit în minte sau ați mai avut și alte variante?
A fost prima idee, pentru că aveam sediul atunci pe Calea Victoriei. Eram (şi sunt) ȋndrăgostită de Calea Victoriei, de poveştile acestei străzi istorice.
Foto: Nicolae Ionescu (facebook.com/muzeuldefotografie)
Care sunt cursurile preferate ale celor care se înscriu?
Sunt multe cursuri care se bucură de succes la public sau la care numărul de ȋnscrieri deseori depăşeşte numărul de locuri disponibile: cele de pictură, de dezvoltare personală, de istoria artei sau cele concentrate pe istoria religiilor. Este importantă tema pe care o propunem, dar şi popularitatea lectorului, care se construieşte ȋn timp.
Aveți cumva un număr total al celor care s-au înscris la cursurile Fundației în decursul celor 9 ani de activitate?
Numărul persoanelor – tineri şi adulţi – care au participat la cursurile şi evenimentele noastre ȋn cei nouă ani de existenţă depăşeşte 50.000.
Au existat vreodată cursuri care s-au reluat în urma cererilor/solicitărilor cursanților?
Există numeroase cursuri care sunt ȋn programa noastră de câţiva ani şi se bucură de mare succes. Evident, ele se transformă cu timpul, se ȋmbunătăţesc şi sunt adaptate fiecărei grupe de cursanţi, nevoilor şi ideilor cu care vin aceştia, dinamicii grupului respectiv.
Foto: Nicolae Ionescu (facebook.com/muzeuldefotografie)
Unul dintre domeniile dumneavoastră de suflet este istoria Bucureștilor, din fericire și preferatul multor cursanți. Cât de important este să cunoaștem istoria orașului în care trăim?
Istoria oraşului ȋn care trăim este la fel de importantă ca povestea familiei noastre, a casei ȋn care trăim, a cartierului nostru. Este important să aflăm cine a construit casele frumoase, cartierele azi protejate, palatele sau casele monument istoric, să ştim de către cine şi când au fost dărâmate mănăstiri sau hanuri, când şi de ce s-au construit clădirile triste, comuniste sau cele agresive, capitaliste, de după 1990. Pentru că oraşul ȋnseamnă oamenii care au trecut pe aici şi şi-au lăsat amprenta ȋn piatră, parcuri, poveşti, imagini.
Foto: Nicolae Ionescu (facebook.com/muzeuldefotografie)
Sunteți o mare iubitoare a perioadei interbelice. Ce anume din vremurile de atunci vă place cel mai mult? Ce v-ar plăcea să dăinuie și astăzi? Ce-a pierdut lumea de azi în comparație cu perioada interbelică și ce a câștigat în schimb?
Ȋmi place perioada interbelică din două motive: unul poetic şi greu de explicat, senzaţia că am trăit acolo, că sunt „acasă” ȋn lumea anilor ’20-’30 – modă, muzică, atmosferă, literatură, filme –, iar altul, istoric, care se referă la o perioadă din istoria noastră recentă de dezvoltare, de efervescenţă culturală şi de apropiere de Occident. S-a pierdut un ritm mai aşezat, o atmosferă respirabilă. Nu ştiu ce s-a câştigat, printre poveştile oamenilor care au trăit ȋncercări, speranţe şi eşecuri comuniste şi postdecembriste.
Întotdeauna ați vrut să schimbați ceva în sistemul educațional românesc. Se poate spune că Fundația este în acest moment o alternativă a lui?
Nu cred că schimbarea poate veni din interiorul sistemului sau cu forţa, prin revoluţii şi revolte. Cred ȋn puterea micilor organizaţii şi grupuri, ȋn alternative, ȋn iniţiativele unor artişti, scriitori, muzicieni, cred ȋn tinerii curajoşi şi rebeli care refuză regulile (deseori stupide) transmise de generaţiile mai vechi. Cred că este foarte plictisitor la şcoală, ȋn general, dacă nu ai şansa să ȋntâlneşti un profesor ȋnţelept şi nonconformist. Cred că şcoala reprezintă, ȋn acest moment, tirania mediocrităţii, nu doar la noi, ci şi ȋn alte ţări. Este dominată de formule re-mestecate al căror sens nimeni nu ȋl mai ştie sau preţuieşte cu adevărat. Şi atunci este esenţial ce face fiecare dintre noi individual, ce cărţi citim, ce filme vedem, ce gânduri avem, ce dialoguri purtăm cu prietenii noştri. Fundaţia este un asemenea loc de ȋntâlnire ȋntre oameni care cauta schimbarea de ritm, dialogul normal cu ceilalţi, creativitatea, relaxarea, exprimarea individualităţii, arta ca formă de libertate.
Foto: Nicolae Ionescu (facebook.com/muzeuldefotografie)
De cinci ani încoace Fundația organizează Balul Bucureștiului Interbelic. Cine sunt oamenii dornici să participe la acest eveniment?
Interesaţi de balul nostru sunt toţi cei care vor să călătorească ludic ȋn trecut, cam cum se ȋntâmplă ȋn filmul lui Woody Allen ”Midnight in Paris”, să danseze cum dansau bunicii noştri, să ȋmbrace haine care se purtau acum aproape 100 de ani, să se costumeze. Mai ales doamnele şi domnișoarele doresc să se joace ȋn felul acesta şi sunt senzaţionale!
Pe 6 ianuarie, la Sala Radio, Tiberiu Soare și Symphactory Orchestra au susținut un concert extraordinar, iar reacțiile au fost la superlativ. Intenționați să faceți din acest concert o tradiție?
Am făcut deja o tradiţie din acest concert, anul acesta a fost a treia ediţie şi de acum sunt numeroase concerte de Anul Nou ȋn ȋntreaga ţară, iar noi ne bucurăm că am lansat o adevarată modă. Muzica este pentru mine cea mai puternică formă artistică de a emoţiona oamenii, de a-i sensibiliza şi de a le deschide sufletul şi mintea. Este, cred, arta cea mai impregnată cu magie, care poate declanşa adevărate transe iniţiatice. De aceea organizăm concerte. J
Care sunt oamenii pe care îi admirați cel mai mult?
Există câţiva oameni cu care sunt ȋn legătură, lectorii noştri de la fundaţie, pe care ȋi admir foarte mult, modele umane şi profesionale pentru mine: Neagu Djuvara, Georgeta Filitti, Vintilă Mihăilescu, Adina Nanu şi Tiberiu Soare. Ei mă inspiră, iar munca lor, pasiunea şi onestitatea lor mă motivează să merg ȋnainte, oricât de greu este uneori.
Colecționați ceva anume? Ce?
Colecţionez inele şi bijuterii vechi, sunt pasionată de istoria bijuteriei.
Care este pictorul preferat? De ce?
Greu de spus, sunt mai mulţi: Chagall şi Boticcelli poate ȋmi sunt cei mai dragi. Primul pentru fantezie, simboluri mistice şi culori vii. Iar cel de-al doilea, pentru frumuseţea inefabilă a picturilor, a chipurilor luminoase, imaginate de el.
Foto: Valentina Bălașa Ario, lector Fundația Calea Victoriei
Sandra Ecobescu, o mamă care vrea să-și învețe copilul cum să se bucure de viață
Spuneați la un moment dat că noblețea nu ține de familie, ci de suflet, de cultura asimilată, de capacitatea de a vedea frumosul. Cum le putem insufla toate acestea copiilor noștri? Cum ați procedat cu fiica dumneavoastră?
Ȋn primul rând, cred că este important ceea ce facem, se pare că „modelul” sunt faptele noastre, nu vorbele. Ȋmpărtăşesc cu ea gândurile mele despre oameni, pictură, muzică, filme, despre locurile ȋn care călătorim. Ȋncerc să-i transmit bucuria de a trăi momentele speciale, dar şi de a ne bucura de fiecare clipă, când suntem liniştiţi sau entuziaşti.
Care sunt valorile pe care i le-ați insuflat de mică?
Mereu ȋi spun că cel mai important lucru este să fii om, să ȋncerci să ȋi ajuţi pe cei din jur, dacă poţi, şi apoi, la fel de important „să ȋţi foloseşti creierul”, cum ȋmi place mie să spun. Adică să fii deştept, să nu te leneveşti şi să gândeşti cu mintea celor din jur, acumulând prejudecăţi. Este foarte deşteaptă fata mea, Mara, cred că ȋn curând va fi mai deşteaptă decât mine, dacă nu este deja.
Cât de multă libertate îi acordați fiicei dumneavostră?
Având ȋn vedere că are 14 ani şi curând va da examenul de intrare la liceu, este nevoie de studiu anul acesta. Are ȋnsă libertate ȋn ceea ce priveşte alegerea cărţilor pe care le citeşte şi a filmelor pe care vrea să le vadă.
Ce vă place cel mai mult să faceți împreună?
Ȋmi place să stăm de vorbă, să mergem la filme ȋmpreună şi apoi să discutăm ce ne-a plăcut, ce este nou sau spectaculos ȋn filmul respectiv (regia, scenariul), având ȋn vedere că vrea să facă regie, când va fi mare.
Vorbiți cu fiica dumneavoastră pe Messenger, WhatsApp?
Vorbim ȋn realitate, rar pe Facebook.
Lecturile de suflet ale Sandrei Ecobescu
Care sunt lecturile care v-au marcat copilăria? Dar adolescența?
Ȋn copilărie am citit multe poveşti, cu greu m-am desprins de ele. Ȋn facultate, mai târziu, m-am ȋndrăgostit de „Maestrul şi Margareta”, de Bulgakov, „Un veac de singurătate”, de G. G. Márquez şi „Florile albastre”, de Raymond Queneau.
Spuneați undeva că biblioteca era aproape un membru al familiei, atât de importantă era ea. Credeți că dacă nu ați fi fost înconjurată de mică de cărți, dacă mama dumneavoastră nu v-ar fi dus din copilărie la teatru, la concerte de muzică clasică, la operă, la diferite vernisaje ați mai fi ajuns pe acest drum? Cât contează educația de acasă?
Contează enorm să fii ȋnconjurat de tot felul de cărţi, şi bune, şi proaste, şi deştepte, şi stupide, să ȋnveţi să alegi, să descoperi singur, ȋntâi acasă, artele şi diverse personaje geniale din istoria lumii. Eu cred că, mai mult decât şcoala, contează ce se ȋntâmplă acasă, ce ȋţi arată părinţii, către ce zone te ȋndreaptă, ce uşi ȋţi deschid, ce instrumente de explorare ȋţi oferă.
Este biblioteca un prieten al familiei și pentru fiica dumneavoastră, Mara?
Mara are biblioteca ei, pe care şi-o construieşte ȋn timp, cu cărţile luate de mine iniţial, iar acum cu cele pe care ea şi le alege, ȋn engleză sau română.
Cât de mult îi influențați lecturile fiicei dumneavoastră? E important să nu sară diferite etape?
Nu ştiu ce să zic, cred că lumea s-a schimbat mult, nu cred că toate etapele considerate importante acum 40-50 de ani, autori, lecturi, mai au sens acum. Nu cred ȋn lecturi obligatorii, sunt groaznice. Cred că trebuie să aibă o relaţie cu cărţile pe care le citeşte. Dacă va dori să citească „Faust” sau „Moromeţii” la un moment dat, va putea să o facă la orice vârstă. Cu siguranţă că va descoperi alte cărţi, care nu existau pe vremea când eu eram adolescentă, poate mai curajoase sau care se referă la alte lumi, mai apropiate de universul ei.
Care sunt cărțile care au rezistat de-a lungul timpului în topul preferințelor dumneavoastră?
Sunt foarte multe cărţi pe care le iubesc, dar mai ales cele scrise de autorii britanici, din toate timpurile, care au un stil sobru şi cu mult umor, observaţii fine şi inteligente.
Care sunt scriitorii contemporani români pe care-i citiți cu plăcere?
Ştefan Agopian „Manualul ȋntâmplărilor”, M. Cărtărescu şi Dan C. Mihăilescu.
Statisticile ne arată corigenți la citit și cumpărat cărți. Cum să facem să deschidem apetitul copiilor pentru cărți?
Nu cred ȋn statistici, ele sunt de regulă comandate de companii care au interese ȋn acest sens (edituri, de exemplu) sau de stat. Dacă ai cumpărat o carte nu ȋnseamnă că o vei citi, neapărat. Pentru ca tinerii, copiii să citească este necesar ca părinţii lor să citească cu plăcere. Părinţii trebuie să ȋi ȋncurajeze pe copii şi să ȋi ajute să ȋşi aleagă cărţile care ȋi atrag, să existe plăcere – nu lecturi impuse stupid de o programă şcolară imaginată acum zeci de ani şi uşor ajustată de curând, fără prea multă grijă şi pricepere.