Dragă lume,
Eu sunt Teodor, poate mă cunoașteți dintr-o carte, poate mă știți de pe stradă, poate nu mă cunoșteți deloc, dar chiar dacă nu mă știți pe mine, cu siguranță v-ați întâlnit în drumurile voastre cu mulți alți copii asemenea mie. M-am sucit, m-am învârtit cum să încep scrisoarea asta, căci nu mă pricep să fac astfel de lucruri, eu sunt doar unul dintre copiii nimănui, copil al străzii, nevoit să cerșească, să facă lucruri împotriva voinței lui pentru a reuși să supraviețuiască. Sunt doar unul dintre copiii uitați de lume – tocmai de voi, cei cărora vă scriu acum.
O fac cu gânduri de încurajare, căci înțeleg prea bine prin ce treceți și cum trebuie să vă simțiți. Pot să spun, însă, că dintotdeauna a fost așa, doar că acum ni s-a arătat mai clar, tuturor, că viața se poate frânge în orice moment, că-și poate schimba cursul în doar câteva clipe. Că nimic nu e pentru totdeauna și nimic nu e definitiv. Așa cum s-a-ntâmplat și cu mine, cu toți cei care am devenit dintr-o dată „copiii străzii”, „copiii nimănui”, cei care am avut cândva familii, am avut pe cineva care să aibă grijă de noi – sau nu. Dar chiar și-așa, am învățat că în orice colț de lume, oricât de rău ar fi, binele reușește să se strecoare chiar și printre crăpături. Unde e Rău e și un pic de Bine. Iar singurătatea să știți că nu are doar părți rele, ci te ajută să vezi mai bine ceea ce contează cu adevărat. Să gândești simplu, dar să înțelegi mai mult.
Eu am un prieten, pe Manuel, care-mi e și mamă și tată și familie, tot. E cea mai de preț bogăție a mea. Lângă el grijile sunt mai mici sau dispar, lumea nu mai pare un loc atât de neprietenos și sălbatic.
Nu știu cum vi s-ar putea părea vouă greu să stați acasă în mijlocul celor dragi. Eu unul, nu m-aș mai sătura de ei, dacă aș avea posibilitatea asta. M-aș considera un norocos, născut cu stea în frunte. Să mă pot bucura de grija alor mei, de dragostea și căldura lor? Cum aș putea să nu apreciez? Când pot să stau acasă cu Manuel și să nu mă duc la cerșit, sunt cel mai fericit din lume, iar prietenia lui îmi ține și de foame și de cald, dar, mai ales, îmi ține adăpost împotriva fricilor care mă macină în fiecare zi.
Să stau într-o casă încălzită, în liniște și curățenie? Ce întrebare-i asta? Aș da orice pentru așa ceva. De fapt, n-aș avea ce să dau, că toate bunurile mele sunt în suflet, nu pe mine, iar pe alea nu mi le poate lua nimeni. Dar nu-nțeleg cum aș putea fi nemulțumit cu așa ceva.
Singurătatea te face să te gândești la tot ceea ce-ți dorești cu-adevărat și ești surprins să descoperi că, de fapt, îți poți număra dorințele pe degetele de la o mână. Surprins să vezi că foamea-ți trece cu mult mai puțin, că nu e nevoie să te ghiftuiești ca să te simți sătul. Că dimpotrivă, gustul fiecărei îmbucături e divin, dacă știi că nu ai de ajuns. Că puțin e tot ce-ți trebuie din toate și că doar bucuria nu e niciodată prea multă.
Manuel crede că zilele asta le-au fost date oamenilor pentru a-i obliga să se descotorosească de zorzoanele cu care s-au tot împopoțonat. Că era nevoie de ele pentru a-i scutura un pic și a-i face să deschidă ochii la viața frumoasă pe care o aveau. Să se așeze înapoi în ei înșiși, să facă curățenie la sânge și să îndepărteze tot ceea ce e de prisos.
Mai spune că zilele astea îi ajută pe oameni să se reîmprietească cu ei, că prea deveniseră propriii lor dușmani. Alergau de bezmetici să domine timpul, distrugând natura, fugind ca niște găini bete fără cap. Virusul ăsta i-a oprit din fugă și, ce să vezi, pământul a continuat să se rotească, nimic nu l-a oprit. I-a arătat omului că nu e invincibil, ba mai mult, cât e de umil. Oamenii pot stăpâni alți oameni – așa cum e și cazul nostru, al copiilor fără apărare – dar asta nu îi face dumnezei.
Mai crede că le-au fost date pentru a lăsa un pic liniștea să se așeze. Că prea era vacarm. Pe străzi, prin locurile bântuite de oameni, prin natura călcată-n picioare de ei. Era necesar să coboare glasurile, nu doar pentru a se auzi unii pe ceilalți, ci pentru a se asculta pe ei. De câtă vreme n-or mai făcut-o, cine mai știe cum mai sunt, ce mai vor.
Eu sunt prea mic să-mi dau cu părerea, prea umil să pot cere ceva, dar dacă Dumnezeu m-ar băga în seamă și mi-ar împlini o dorință, i-aș cere chiar așa: să fie bine în lume, oriunde ne-am afla! Iar pe lume aș ruga-o să nu uite! Să-și aducă aminte de aceste zile și să prețuiască mai mult ceea ce are, ceea ce a primit de la viață.
~Purgatoriul îngerilor ~ Editura Trei