credit foto: Karen Forsythe

Ales de Amazon cartea anului 2022 și bestseller New York Times încă de la apariție, Remarcabile făpturi inteligente publicat de Editura Trei, romanul de debut al scriitoarei americane Shelby Van Pelt a cucerit cititorii prin formula narativă originală a autoarei și prin personajele sale mai puțin obișnuite. Ce pot avea în comun o caracatiță gigantică de Pacific botezată Marcellus, o îngrijitoare septuagenară de la acvariului orașului și un tânăr cu o minte strălucită, dar desăvârșit pierde-vară, candidatul perfect la ratare? Shelby Van Pelt construiește un roman din contraste: este o meditație despre pierderea unei persoane dragi, dar o carte cu o atmosferă uimitor de tonică și luminoasă. Este un roman despre inadaptare, dar care, totodată, celebrează comuniunea dintre oameni (sau personaje cu atribute umane). Romanul lui Shelby Van Pelt demonstrează într-un mod cât se poate de realist că atunci când speranța nu mai găsește resurse să se reînnoiască, un nou drum, neașteptat se poate deschide, că prietenia are o teribilă forță vindecătoare și că niciodată nu este prea târziu pentru minuni! Shelby Van Pelt vorbește despre toate acestea și încă multe altele cu cititorii săi români, în interviul de mai jos.

În ciuda faptului că este un personaj nonuman, Marcellus este foarte complex. Este inteligent, are un umor discret, e empatic și altruist. Dacă n-ar fi vorba despre o caracatiță, am afirma că e un gentleman perfect, extrem de bine educat! Care a fost sursa inspirației pentru construcția acestui personaj?

În urmă cu câțiva ani, am dat peste un filmuleț cu o caracatiță uriașă din Pacific aflată într-un acvariu și care încerca să scape de acolo. M-a marcat materialul – ce personaj grozav aș putea crea pornind de la asta! La vremea aceea, nu știam prea multe despre caracatițe, doar că sunt extrem de inteligente și m-am gândit că o caracatiță ar putea fi destul de irascibilă dacă este ținută captivă de o specie „inferioară” (oamenii). De acolo, mi-a venit ușor ideea personajului Marcellus și a naturii lui sarcastice. Scriam niște scene în care Marcellus comenta activitățile oamenilor care se desfășoară în acvariul din oraș și, pentru că el se plictisea atât de mult în vasul său, mi-a fost ușor să găsesc inspirație pentru multe dintre ele. Multe dintre acele scene le-am și păstrat și au apărut, în cele din urmă, în carte.

Îmi place ideea de Marcellus ca gentleman perfect! Deși uneori provoacă belele și îi privește pe oameni cu dispreț, n-ar fi niciodată în stare să le facă rău.

V-ați imaginat vreo clipă că Marcellus va cuceri într-o asemenea măsură inimile cititorilor?

Este dincolo de orice imaginație! M-am distrat atât de mult scriind despre el și mă bucură nespus că cititorii îl îndrăgesc la fel de mult ca mine.

De asemenea, numeroși cititori mi-au spus că au renunțat să mai mănânce caracatiță după ce au citit cartea sau că sunt, în general, mai conștienți de cât de inteligente și de speciale sunt caracatițele. Nu sunt genul de om care să judece ce mănâncă alții, dar nici nu am mai mâncat caracatiță de când am început să scriu această carte!

Cât de dificilă a fost documentarea despre structura biologică și viața caracatițelor de Pacific?

Când eram în faza incipientă de redactare, mi-am făcut cea mai mare parte a cercetărilor online și am petrecut mult timp vizitând acvariul din orașul meu, unde observam caracatița din colecția permanentă. M-am descurcat să descifrez elementele de biologie de bază, dar, pe măsură ce mă apropiam de sfârșitul cărții, au apărut câteva întrebări foarte punctuale și pe alocuri ciudate. Ar putea o caracatiță să ducă o bucată de hârtie ori să folosească foarfece? (Se pare că nu poate face niciuna dintre acțiuni, așa că scena cu foaia a sfârșit la coșul de gunoi!). Sunt foarte norocoasă să am mai mulți prieteni care lucrează în domeniul biologiei marine, dispuși să parcurgă fiecare parte a cărții în care a apărut Marcellus și să mă ajute să-l înfățișez cât se poate de credibil.

Remarcabile făpturi inteligente este o carte pentru toate generațiile, bestseller New York Times imediat după apariție. Care este secretul succesului dumneavoastră?

Am fost în permanență incredibil de norocoasă! Și mi-au fost alături o mulțime de oameni de nădejde, de la prietenii mei scriitori, care mi-au oferit feedback în etapele incipiente ale poveștii, până la editorii mei, a căror înțelepciune a contribuit la o versiune finală excelentă a cărții.

Agenta mea din SUA mi-a spus odată o anecdotă despre ziua în care a ajuns manuscrisul meu pe biroul ei. O „interogasem la rece”, adică îi expediasem din proprie inițiativă o scrisoare de intenție și un capitol drept exemplu. Agenta are o asistentă care selectează solicitările primite. Asistenta a scris pe marginea scrisorii mele de intenție, în care descriam o carte despre prietenia dintre o văduvă și o caracatiță: „Această carte este fie genială, fie ridicolă”. Ori e uimitoare, ori e total ciudată și îndrăzneață.

Așadar, aș zice că secretul meu este că mereu îndrăznesc să fac ceva ce pare ciudat și nebunesc. Sperând să am noroc pe parcursul proiectului!

Ați primit vreo oferă de ecranizare?

Drepturile în vederea ecranizării cărții au fost achiziționate, ceea ce este super interesant! Dar, deși se întâmplă frecvent ca drepturile de ecranizare pentru romanele populare să fie cumpărate, nu întotdeauna se produce și filmul inspirat de carte. Încerc, prin urmare, să nu-mi fac speranțe, deși recunosc că sunt emoționată la gândul de a face primul pas pe acea cale.

Ați declarat într-un interviu că personajele umane au fost mai greu de imaginat decât caracatița Marcellus. De ce credeți că s-a întâmplat astfel?

Personajele umane au fost mult mai greu de creat! Probabil că într-o viață anterioară am fost un bătrân morocănos, pentru că mi-au venit de la sine ideile lui Marcellus.

Oamenii sunt întotdeauna dezordonați, așa cred eu. Face parte din ceea ce ne face oameni. Pentru mine a fost întotdeauna important să concep personaje care să pară reale, așa, cu toată dezordinea și defectele lor. Dar poate fi greu să găsești echilibrul. Ne dorim personaje mai impresionante decât oamenii din realitate atunci când citim ficțiune, dar vrem și să simțim că le cunoaștem, ca și cum acel personaj ar putea fi, într-adevăr, prietenul, vecinul sau bunicul meu. E o mare provocare să inventezi personaje care să îndeplinească ambele cerințe.

Personajele centrale, Tova Sullivan, Cameron și Marcellus sunt toți, într-un fel sau altul, personaje inadaptabile, însingurate, rănite de anumite evenimente ale vieții, dar nu înfrânte. În ce constă forța lor?

Tind să cred că au un moment de blocaj. Marcellus este literalmente blocat în acvariul lui (mă rog, de cele mai multe ori), iar oamenii se blochează în concepțiile eronate despre ei înșiși, despre calea care cred că trebuie să o urmeze. Toți trei evită să se conecteze cu ceilalți, aceasta fiind una dintre principalele dificultăți pe care trebuie să le depășească. M-am gândit mult la vulnerabilitate pe când scriam această carte. Provin dintr-o familie în care stoicismul scandinav al lui Tova este implicit. Ne iubim cu cei dragi, dar, când intervine ceva dificil, întotdeauna ne limităm la a afirma că „suntem bine”. Mi-am dorit foarte mult să explorez ce presupune un alt mod de gândire, cu o mai mare deschidere față de ceilalți.

Este însingurarea una dintre problemele lumii moderne? Cum o putem depăși?

Vai, Doamne! Nu sunt expertă în științe sociale, dar simt că ar putea fi cea mai mare problemă a lumii moderne. Odată cu era digitală, am ajuns toți să fim în legătură unii cu ceilalți într-un mod fără precedent și, totuși, adesea ne simțim mai divizați ca oricând. Dispunem de atâta mobilitate, comparativ cu ce se întâmpla în trecut și totuși suntem singuri și blocați.

Habar n-am cum să depășesc această situație, dar, cu siguranță, este ceva cu care mă confrunt personal – mă îndrept spre vârsta mijlocie, îmi pun problema cum să dezvolt și să mă implic din tot sufletul în relațiile cu familia și cu prietenii, dintre care din ce în ce mai mulți trăiesc prin toată țara și în întreaga lume, nu în orașul meu. E greu.

Cărțile sunt, totuși, o modalitate minunată de a menține legătura cu ceilalți! Și cu asta, mă angajez să repun pe picioare clubul de carte din cartier.

Remarcabile făpturi inteligente este o carte amuzantă, pe teme cât se poate de serioase, iar unul dintre protagoniști este o caracatiță uriașă – o formulă narativă mai puțin obișnuită. V-ați temut vreo clipă că nu va avea succes?

Sigur că da! O parte din mine nici nu voia să le trimită manuscrisul agenților. Am presupus că, în cel mai bun caz, nu voi primi niciun răspuns, iar în cel mai rău caz m-aș fi făcut de râs, doar cine ar fi avut de gând să cumpere un roman de debut al unui autor necunoscut care scrie din perspectiva unei caracatițe? Dar cred că toți scriitorii au aceste momente de îndoială. E nevoie de curaj pentru a transpune ani de muncă într-o carte, pentru a așterne, cu adevărat, o bucată din tine pe hârtie, pentru ca apoi să o lansezi în lume și să speri la ce este mai bun.

În copilărie, ați avut vreo relație specială cu vreun animal de companie?

Întotdeauna mi-au plăcut pisicile. Am avut pisici la vârsta adultă, nu-mi pot imagina viața fără o pisică în casă. Pisicile pot semăna un pic cu Marcellus. Uneia dintre pisicile pe care le am acum, Sahanei, îi place să stea pe scaunul de lângă birou și să mă privească în timp ce încerc să scriu. Uneori, chiar simt că mă judecă, convinsă că ea reprezintă specia superioară.

Ce lecție ar trebui să învățam de la necuvântătoarele de lângă noi?

Ce întrebare interesantă! Evident, sunt un iubitor de natură și de animale, dar natura poate fi uneori violentă și crudă. Sunt două rațe care vin în curtea noastră în fiecare primăvară. Le las o cantitate mai mare de semințe pentru păsări și au devenit un soi de animale de companie sălbatice pentru noi pentru că ne lasă să ne apropiem de ele. După ceva timp, dispar, iar după câteva săptămâni, femela se întoarce cu rățuștele ei. Într-un an, a venit cu o singură rățușcă și am fost șocată de cât de profund m-a întristat. Plângeam pe înfundate din pricina acestei mame-rață și a ceea ce am presupus că trebuie să fi fost o tragedie îngrozitoare pentru ea. Anul următor s-a întors cu o mulțime de pui. Cu siguranță am putea învăța de la animalele de lângă noi să rezistăm la greutăți.

Cred că este ușor să antropomorfizezi fauna sălbatică și să te atașezi emoțional de animale. Și nu este nimic în neregulă cu asta – avem ocazia să creionăm, printre altele, caracatițe grozave în literatură! Dar cred că cel mai bine este să fim conștienți de acest fapt, deși acele conexiuni dintre oameni și animale pot avea un efect puternic pentru noi: cel mai mult, animalele sălbatice au nevoie de un mediu marcat de respect și, poate, ca noi să nu le mai distrugem habitatele.

Ați scris Remarcabile făpturi inteligente în plină pandemie. Cum ați trăit experiența izolării?

Nu aș fi supraviețuit fără cafea în 2020. Copiii mei aveau 3, respectiv 5 ani la acea vreme și, bineînțeles, școlile erau închise, așa că stăteam cu ei în cea mai mare parte a zilei, apoi lucram la manuscris după ce îi duceam la culcare, adesea până noaptea târziu. Partea bună a fost că nu trebuia să ajungem nicăieri dimineața. Ne-am obișnuit să dormim până târziu și toți am petrecut mult timp în pijamale!

A fost o experiență ciudată să scriu o carte despre un acvariu, apoi să mă uit pe fereastră la această lume ciudată și să mă simt ca și cum aș fi fost prinsă eu însămi într-un acvariu.

Marcellus crede că oamenii pot fi, din când în când, „Remarcabile făpturi inteligente”. Pe de altă parte, observă cu ochi critic și neajunsurile rasei umane. Una dintre ele este că suntem „singura specie care măsluim adevărul pentru propria distracție. Dumneavoastră cum ați comenta opiniile lui Marcellus?

M-am inspirat mult de la copiii mei mici când am creionat personajul Marcellus. Copilul meu de câțiva anișori, în special, punea mereu întrebări fără sens despre diverse lucruri pe care le fac adulții. Și, de obicei, scotea la iveală ceva relevant! Unul dintre lucrurile pe care le ador la Marcellus este că, deși este un bădăran cu acte în regulă din multe puncte de vedere, el are și acest minunat simț al curiozității, aproape ca al copiilor.

credit foto: Karen Forsythe
Și, la final, un gând pentru cititorii din România?

Sunt deosebit de onorată să mi se publice cartea! Și, deși Sowell Bay este un oraș fictiv, este zona în care am copilărit și sunt încântată să le prezint frumoasa regiune a Pacificului de nord-vest din SUA cititorilor de pe tot globul. M-am distrat de minune lucrând la această carte și sper că cititorii mei români să se distreze la fel de mult citind-o!

C Camelia