Apariția cărții „Fotograful Curții Regale” a fost pentru Simona Antonescu o experiență la fel de emoționantă precum nașterea fiului său. Cartea a fost apreciată atât de public, cât și de critici, care au desemnat-o romanul căștigător al concursului de debut al editurii Cartea Românească. Nici nu ar fi putut fi altfel, pentru că Simona Antonescu scrie hipnotizant de frumos, cu o plăcere vădită și cu o siguranță greu de egalat. Cuvintele par vrăjite și te îmbie să le urmezi oriunde vor ele să te poarte, trezind la viață lumi de mult trecute, oameni de mult uitați.
Joi, 14 aprilie, de la ora 18.00, la Libraria Humanitas Kretzulescu din Bucuresti (Calea Victoriei nr. 45), va avea loc lansarea celui de-al doilea roman al autoarei, Darul lui Serafim, recent aparut la Editura Cartea Romaneasca, si in format digital. Care este Darul lui Serafim, dar și care este darul autoarei, cum s-a schimbat viața Simonei Antonescu după apariția cărților sale, dar și multe alte lucruri extrem de interesante puteți afla din interviul de mai jos chiar de la autoare.
Practic se poate spune că v-ați dorit să deveniți scriitoare dintotdeauna, chiar de când scriați povești și poezii și vă aliniați familia să le asculte. De ce ați debutat totuși așa de târziu?
Este o întrebare căreia şi eu îi caut încă răspunsul. Uneori mi se pare că am fost întoarsă din drum încă din primii ani de liceu şi îmi reproşez că am fost slabă şi am permis ca asta să se întâmple.
Apoi însă îmi amintesc un lucru pe care l-am înţeles anul trecut, când am debutat, şi nenumăratele întrebări m-au făcut să caut răspunsuri: într-o viaţă de om, fiecare lucru are un timp al lui. Marile cotituri, momentele care îţi schimbă viaţa, sunt acolo, pe drum, şi te aşteaptă să ajungi la ele.
Nu cred că aş fi debutat mai devreme dacă aş fi ales de la bun început un alt drum. Acum a fost momentul, pentru mine. Tot ceea ce am trăit – cucuie, lecţii de viaţă, de smerenie, bucurii venite atunci când nu mă mai aşteptam – au avut nevoie fix de 44 de ani (este vârsta pe care o aveam atunci când am început să scriu Fotograful Curţii Regale) ca să se cristalizeze.
Fotograful Curţii Regale a fost desemnat romanul câștigător al Concursului de debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014 și s-a bucurat de aprecierea cititorilor. Cum ați trăit această experiență? Ce-ați simțit când ați aflat că romanul va fi publicat?
Alături de naşterea fiului meu, a fost de departe experienţa cea mai emoţionantă din viaţa mea. Primele lucruri pe care le-am simţit au fost, amestecat, bucurie şi teamă. Teama venea din responsabilitatea care îmi apăsa dintr-odată pe umeri. Mă gândeam că atâţia oameni vor deschide cartea, nădăjduind că nu o fac degeaba. Îmi venea să mai trec încă o dată prin ea, ca să mă asigur că totul este în regulă.
Credeți că dacă nu ați fi participat la concursul literar online unde aveați de imaginat o poveste despre doi tineri fotografiaţi prin 1975 într-un tren, de un mare fotograf francez, ar mai fi apărut Fotograful Curții Regale?
Ar fi apărut cu siguranţă, dar ar fi avut, astăzi, altă poveste. Poate nu atât de frumoasă ca aceasta cu concursul. Îi sosise vremea însă, şi ar fi găsit o cale să vină pe lume.
Atunci când a fost lansat concursul literar, se împlineau deja vreo doi ani de când gândul de a mă reîntoarce la prima iubire – literatura, romanul – îmi dădea târcoale tot mai des. Când eram prin liceu credeam că fiecare om ar trebui să-şi scrie propria lui carte, o carte care să-l apropie de copiii şi nepoţii săi, o carte care să păstreze experienţa lui unică pentru totdeauna. Mi se părea o mare risipă atunci când murea cineva, pentru că aveam impresia că omul acela duce cu el în pământ lucruri nespuse.
În perioada aceea mă gândeam tot mai des să-mi încep această carte, destinată strict fiului meu şi viitorilor nepoţi. Chiar am un unchi care a scos o astfel de carte pentru fiica sa, cu scopul declarat ca ea să aibă unealta de a-l înţelege, atunci când el nu va mai fi. Toate acestea au fost, în timp, picături care au umplut un pahar.
S-ar spune că sunteți o mare iubitoare (și cunoscătoare) a Bucureştiul începutului de secol XX, cu monarhia şi cu frumusețea acelor vremuri. Așa este?
Aşa este, într-adevăr. Mi se par vremuri în care se construia, iar astfel de ani sunt minunaţi. Se construiau oameni în primul rând. Se punea la cale ceva ce astăzi am numi strategie pe termen lung, iar lucrurile se făceau cu sinceritate şi cu un entuziasm curat. Când scopul pe care ţi-l propui este drept, atunci ai o lumină pe faţă, care nu poate fi disimulată. Pot înţelege că fiecare secol şi-a avut vicleniile şi părţile lui mai puţin demne de evidenţiat, dar în unele epoci balanţa a putut fi ţinută mai drept, iar în altele, nu.
Cât v-ați documentat pentru primul roman?
Cu totul, scrierea Fotografului a durat puţin peste un an. Documentarea am făcut-o pe măsură ce scriam, nu a existat o perioadă separată în care am căutat surse, şi alta în care am scris. Îmi petreceam serile din timpul săptămânii citind presa vremii şi cărţi care veneau din perioada aceea sau căutând pe Wikipedia, notam într-o agendă tot ceea ce era caracteristic naţionalităţii de care urma să mă ocup – greci, evrei sau armeni, pentru că fiecare are câte un capitol dedicat – iar în weekend scriam.
Ce a fost mai important pentru dumneavoastră în primul roman, respectarea adevărului istoric, sau legăturile pe care le-ați putut face pentru a spune poveștile ce se voiau a fi spuse?
Adevărul istoric este cel care a avut întotdeauna importanţă mai mare. Acolo unde am găsit informaţii, ele se află în carte nemodificate. Chiar mi s-a întâmplat să refac capitole pentru că descopeream noi informaţii care nu se mai potriveau peste povestea imaginată, şi atunci mă întorceam, desfăceam firele şi le împleteam altfel, aşa încât romanul să nu contrazică istoria.
Vă place să faceți fotografii?
Îmi place foarte mult să fac fotografii, dar nu am deloc cunoştinţe tehnice în domeniu. Îmi place doar să arăt altora cum se văd lucrurile, din locul unde stau eu.
Care perioadă istorică vă place cel mai mult și de ce?
Aş putea găsi fiecărei epoci motive pentru care merită să fie îndrăgită. Când scriam Fotograful mă apropiasem mult de anii 1850-1890, apoi a urmat Serafim, care m-a apropiat de perioada interbelică. Mi-ar fi greu să aleg.
Ceea ce mă atrage întotdeauna la o anumită perioadă istorică este curajul oamenilor care nu au avut o importanţă la nivel mare, să spunem naţional, dar au suportat, chiar au susţinut, toate încercările făcute, adesea pe pielea lor, de personalităţile vremii. Au fost oameni cu suflete suficient de mari ca să fie cucerite de vise îndrăzneţe, oameni cu care s-au înfăptuit apoi aceste vise, iar la final, istoria i-a băgat în buzunar şi a consemnat doar numele personalităţii.
Cât de diferită este această a doua experiență,Darul lui Serafim?
Ca să vă spun drept, am exact aceleaşi emoţii. Mi se pare că pot o responsabilitate foarte mare, pentru că cititorul cumpără o carte şi se aşteaptă să-i oferi o săptămână frumoasă, să aibă seri surprinzătoare şi la final să-şi înţeleagă o parte din propriul său suflet, poate să se împace cu o durere mai veche sau să afle rostul vreunei răsuciri a propriului destin. Din punct de vedere al înfrigurării cu care aştept cele dintâi păreri ale cititorilor, nu este nicio diferenţă.
Între cărţi însă cred că este o diferenţă.
Care credeți că este darul dumneavoastră?
Cred că empatia este darul meu. Nu-mi este deloc greu să mă „aşez în pantofii celuilalt”, să simt împreună cu el.
În primul roman ați mizat foarte mult pe atmosfera creată (care v-a reușit din plin), acum, la cel de-al doilea, pe ce mizați?
Acestea sunt lucruri pe care nu prea mi le-am propus, înainte de a începe să scriu. Este valabil mai ales la primul roman, Fotograful Curţii Regale. Acolo, controlul l-au deţinut aproape în exclusivitate fotografiile. Dar trebuie să recunosc că, pentru al doilea roman, Darul lui Serafim, mi-am însuşit critica unor cititori mai tineri şi am apelat ceva mai mult la acţiune, la suspans şi la neprevăzut.
Care vă sunt bucuriile din viața de zi cu zi?
Îmi place să „ghicesc” sfârşitul filmelor cât mai aproape de începutul lor şi îmi plac începuturile de roman.
În cazul filmelor, ca să reuşesc „vrăjitoria”, sunt o companie tare neplăcută în primele 10-20-30 de minute, când totul se naşte: personajele şi conflictul îşi poartă secretele cumva la vedere, dar camuflate. În minutele acelea de început nu am nicio reacţie la lumea din jur, sunt complet plecată (cei care citesc „dusă” nu greşesc prea mult) în lumea din film. După ce cred că ştiu finalul, mă întorc la cei din jur, încep să aud, să văd şi să răspund.
Iar începuturi de roman aş citi oricând. Atunci când cumpăr cărţi, citesc prima pagină pe loc, de la fiecare în parte, pe nerăsuflate. Iar când sunt în librărie am nevoie de un mare efort de voinţă ca să mă opresc din a deschide la rând cărţile, doar ca să citesc prima pagină.
Care este pentru dumneavoastră partea cea mai frumoasă din scrierea unei cărți?
Am două. Prima este (normal, după autodenunţul de mai sus) începutul. Să găsesc un bun început unei cărţi mi se pare la fel de important ca şi găsirea numelui unui personaj. Îmi place foarte mult să caut astfel de începuturi, am câteva notate într-o agendă – începuturi ale unor cărţi care nu au fost scrise încă.
Şi cea de-a doua parte la fel de frumoasă este găsirea finalului – adică exact a acelui final care pune în lumină întreaga carte. Cred că sfârşitul unui roman trebuie să-l facă pe cititor să rememoreze fără niciun efort, cumva automat, într-o clipă, tot ceea ce s-a întâmplat până atunci.
Finalul cu toate înţelesurile lui nu l-am ştiut de la bun început, la niciuna dintre cele două cărţi. Au fost şi înţelesuri pe care eu însămi le-am aflat pe parcurs. Dar fără frazele de început nu am pornit la drum.
Ce faceți atunci când ceva nu vă iese așa cum v-ați dorit?
Închid tot şi merg în Ţintea, în curtea părinţilor mei.
Tata îmi arată brazdele de usturoi şi mă pune să inspir adânc atunci când trecem prin dreptul leuşteanului, mama îmi povesteşte care mai este rândul colivelor la biserică şi cum a reuşit să scape datura de puricii florilor, iar eu simt că mă apropii din nou de viaţa cea reală, de care mă îndepărtasem atunci când lucrurile nu-mi mai ieşeau aşa cum îmi doream.
Ce lecție importantă credeți că aveți de învățat în tot acest proces de scriere a unei cărți?
Cea mai importantă dintre toate cred că va fi, în final, împăcarea cu toţi cei care mi-au trecut vreodată prin viaţă.
Scrisul te obligă să empatizezi uneori cu personaje pentru care, în viaţa reală, nu ai avea înţelegere. În carte însă, pentru ca el să fie autentic şi să nu se mişte ca o păpuşă de lemn, trebuie să-i găseşti acele puncte – puţine şi mici – care să te apropie de el. Să-l iubeşti şi pe el – pe scurt, ca să nu mă mai învârt în jurul adevărului.
Te poţi trezi în felul acesta că ierţi pe cineva care ţi-a greşit ori te-a rănit dincolo, în viaţa reală.
Care sunt cele mai mari bucurii pe care vi le-au adus până acum cărțile publicate?
De departe cele mai mari bucurii sunt legate de bucuriile pe care ele le-au adus cititorilor lor. Când primul necunoscut m-a căutat pe facebook ca să-mi spună cum s-a simţit citind cartea, am fost răsplătită pe deplin pentru tot timpul petrecut în faţa laptopului.
Ce s-a schimbat înăuntrul dumneavoastră de când ați publicat? Dar în jur?
Înăuntru s-a schimbat încrederea în mine, iar în jur… cam acelaşi lucru.
Care vă sunt autorii de suflet?
Nu ştiu cum o vom scoate la capăt cu întrebarea asta, pentru că am o listă lungă care este deschisă.
Dacă ar trebui să aleg o singură carte de suflet, aceea ar fi Fram, ursul polar, a domnului Cezar Petrescu. Lucrurile care ne-au impresionat în copilărie trec, întotdeauna, înaintea celor care ne-au impresionat la maturitate.
Voi vorbi numai despre scriitori români. Locul lor special în suflet îl au: Ileana Vulpescu, Octavian Soviany, Hortensia Papadat Bengescu, Radu Paraschivescu, Ioana Pârvulescu, Doina Ruşti. Sunt scriitori în ale căror lumi am intrat – ca cititor – foarte uşor, de la primele pagini. Mă cuceresc întotdeauna scriitorii ale căror lumi sunt perfect credibile, nu se văd „cusăturile” nicăieri.
Există un gen literar de care sunteți mai atașată sau citiți orice?
Citesc în special romane. Adesea, câte două în paralel.
Când vă veți face curaj să publicați poveștile scrise pentru fiul dumneavoastră? Ce trebuie să se întâmple pentru ca ele să devină publice?
Cred că, în acest moment, singurul lucru care ar trebui să se mai întâmple este să găsesc un ilustrator potrivit. Am în minte, detaliate, toate imaginile care vor însoţi această carte. De exemplu, le-aş vedea în acuarelă. Este drept că încă nu am pornit căutarea acestui ilustrator, aşadar şi timpul ar mai fi un factor care trebuie „să se întâmple”. Vor apărea, când le va sosi vremea.
Pentru că are legătură cu ce spuneam mai devreme, am să vă destăinui că una dintre aceste poveşti se numeşte Cel mai important lucru din lume, şi începe aşa:
„Îmi trebuie un început bun”, îşi spuse fluturaşul, cuibărit comod în coconul lui. Se simţea acolo aşa cum te simţi tu când îţi tragi cearşaful peste cap. Soarele tânăr de dimineaţă se prefira prin ţesătura complicată a gogoşii în care singur se înfăşurase, căpătând o nuanţă aurie. Aripioarele, pe care nici măcar nu le avea atunci când se apucase să-şi făurească coconul, îi înfăşurau acum tot trupuşorul. Le simţea catifelate şi moi şi abia aştepta momentul potrivit pentru a le întinde pentru prima oară la lumina soarelui.
Se simţea destul de pregătit pentru acest moment important, dar din timiditate tot amâna de la un minut la altul. Era un fluturaş timid.
„Îmi trebuie numai un început bun şi totul va merge apoi de la sine”, îşi repeta el.
Ştia că viaţa lui de fluturaş va fi foarte scurtă şi de aceea îşi pregătise un plan bine pus la punct. Voia să nu irosească nici măcar un singur minut din unica zi care-i fusese hărăzită, dar mai ales voia să afle care-i cel mai important lucru din lume.