Povestea lui Tettyo Saito, critic literar și de film din Japonia, este uimitoare mai ales pentru noi, românii. S-a îndrăgostit de filmul românesc după ce a văzut „Polițist, adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu și a învățat limba română în care scrie acum proză scurtă, pe care intenționează să o și publice, anul acesta, în România.

Totuși Tettyo Saito nu ne-a vizitat niciodată țara, pentru că, așa cum spune, tinerii japonezi nu au bani de călătorii îndepărtate. Visează să meargă la Cluj, la TIFF și să traducă romane românești în japoneză. Proza lui Tettyo Saito, care până în acest moment a putut fi citită la noi online, surprinde prin culoare locală, detaliile psihologice fine și prezentarea unei fețe necunoscute a Japoniei de azi. Este, în felul său, un pionier care, din pasiune, își dorește să creeze o punte culturală între două țări.

Să-l cunoaștem mai bine pe Tettyo Saito, japonezul care, înainte de a vizita România, a imigrat în limba română.  Pentru autenticitate, am lăsat neschimbată exprimarea lui Tettyo, absolut delicioasă, pe alocuri.

 

 

 

Ești critic de film și literatură în Japonia și scriitor de proză scurtă în limba română! Este greu să scrii în altă limbă decât cea nativă?

Da, destul de greu, dar extrem de distractiv. Japoneza și româna sunt diferite într-adevăr, așadar sunt surprins de multe ori când traduc din japoneză în română. Pasajele scrise în japoneză se schimbă în mod drastic când le scriu în română. Este proaspăt și interesant. Și modul de interacționare al românilor este diferit față de cel al japonezilor. Românii îmi citesc povestirile plini de curiozitate și interes. Datorită cuvintelor lor, uneori sunt surprins, cu greu rezist să nu răspund din cauza vocabularului meu modest, dar uneori, aceste comentarii îmi oferă inspirație. Cinstit, mulți japonezi nu-mi dau comentarii, chiar dacă îmi citesc povestirile. Ei sunt destul de tăcuți. Așadar, mulțumesc românilor pentru comentarii, care sunt tot timpul stimulante. Dar, vă rog, să nu-mi spuneți „Fă harakiri!” Haha!

Pentru noi, românii, ești un caz aparte. Avem în cultura noastră scriitori, filozofi, dramaturgi care au fost forțați să scrie în limbile țărilor de adopție din cauza circumstanțelor istorice. Tu ai învățat româna din pură pasiune culturală! De ce ți-ai dorit să scrii în această limbă?

Mă gândesc că oamenii cărora le place să învețe o limbă străină visează să scrie o poveste în acea limbă. Pentru astfel de oameni visul suprem este să devină scriitori într-o limbă străină. Mă gândesc în mod ambiguu că este interesant dacă pot să scriu o poveste. Pentru că… este mișto? Primul motiv este frivol. Pentru mine, să scriu o poveste în română este mult mai mult mișto decât să scriu în engleză, franceză sau germană, pentru că există puțini oameni străini care scriu în română. Poate sunt primul japonez? Simt că sunt un pionier care deschide o nouă cale. Facând o cale nouă și tânăra generație progresează pe acea cale. Scriind în română, mă bucur dacă alți japonezi devin interesați de România. Da, acum am un motiv magnific!

Știm că cel care te-a apropiat de cultura română și te-a impulsionat să înveți limba a fost un filmul românesc „Polițist, adjectiv”. Spuneai de curând că ai vedea numai filme românești, dar, cum ești critic de film, nu ai cum să faci asta. Ce-ți place la cinematografia românească? Ce te atrage la ea? Cu ce vine ea nou (din punctul tău de vedere) față de perspectiva altor culturi?

Niciun film nu critică propria țară în mod mai vehement, nemilos, dar umoristic decât filmul românesc (poate doar un film coreean ca „Parazit”?) De exemplu, „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” al lui Radu Jude. Mă gândesc că acest film descrie masacrul evreilor de la Odesa, istoria întunecată a României, în mod extrem de cinematic și unic. Am fost mereu atras de această critică pătrunzătoare.

Îți propui să vorbești în scrierile tale despre părțile mai puțin cunoscute ale civilizației japoneze, cu alte cuvinte, „să traduci” Japonia în românește. Crezi că civilizația și cultura japoneză sunt insuficient cunoscute în România?

Da, mai ales Japonia din anii 2010. De exemplu, literatura tradusă care descrie această perioadă este doar „Femeia minimarket” de Sayaka Murata și lucrările de Haruki Murakami. Pe de altă parte, tinerii din România cunosc Japonia prin anime sau manga precum „One Piece” și „My Hero Academia”. Dar atunci poți cunoaște doar partea bună sau utopică a Japoniei. Mă gândesc că poate orice țară are o partea bună și una rea și toată lumea trebuie să le știe în mod egal. Așadar, continui să scriu despre partea întunecată a Japoniei. Rasism pentru chinezi și coreeni, sexism intens, masculinitate toxică…

De exemplu, am scris o poveste numită „Un japonez ordinar” (http://liternautica.com/un-japonez-ordinar/) pentru că, în Japonia, este o problemă să existe alt-right japonez, numit neto-uyo (ネトウヨ). Acest tip de persoană este un soț bun, tată bun și japonez bun. Dar, în același timp, are un rasism intens față de străini, mai ales chinezi și sud-coreeni. Ei scuipă cuvinte abuzive și, uneori, acționează violent. Și, cumva, ei se autointitulează „un japonez ordinar” (普通の日本人). Vreau să descriu psihologia și violența lor și să spun străinilor despre lucrul acesta. Așadar, eu am scris asta într-o limbă străină pentru mine și am ales româna. Mă gândesc că, în timp ce guvernul japonez spune lucruri stupide precum „Cool Japan”, am responsibilitatea să povestesc un adevăr al Japoniei.

 

 

Știm că ți-ar plăcea să traduci și autori români în japoneză. Crezi că există vreo similitudine, o asemănare între cele două țări dintr-un anumit punct de vedere?

Da. „Cum trăim noi în această lume absurdă și violentă?” Poveștile care se confruntă cu această întrebare au o putere unică în literatura japoneză și română – filozofia delicată și temerară pentru viață, onestitatea cuvintelor care captează lumea, bunătatea adâncă pentru cei slabi. Aceste elemente mă impresionează. Vreau să caut astfel de literatură română.

Care sunt autorii români preferați?

Raluca Nagy și romanul ei „Un cal într-o mare de lebede”. Am început să cercetez literatura română când m-am întâlnit cu acestă româncă. Deși cuvintele ei sunt simple, există emoție și gânduri profunde în ele. Să-l citesc și să învăț a fost o experiență interesantă. Și Raluca Nagy a locuit în Tokyo, așadar este distractiv să văd un element japonez în roman. Există cuvinte japoneze în limba română. Este extrem de ciudat! Am auzit despre noul roman când m-am întâlnit cu doamna Nagy la Tokyo. Pare interesant. Vreau să-l citesc repede! Recent, am citit și o poveste numită „Stea pe cerul meu” de Cynthia Orszag (https://liternautica.com/stea-pe-cerul-meu/), care este foarte bună. Are un mesaj puternic, onest și sincer. Vreau să citesc mai multe astfel de povești.

Ce scriitor român ți-ar plăcea să traduci în japoneză?

Eu iubesc scriitorii contemporani. Pentru început, aș vrea să traduc romanul sus-menționat, „Un cal într-o mare de lebede” de Raluca Nagy. Fără să traduc acest roman, nu ar trebui să devin scriitor în România. Așadar, sunt implicat emoțional cu acest roman. Este o poveste care se petrece în Tokyo și mă gândesc că japonezilor le-ar plăcea „Un cal într-o mare de lebede”. Următorul este „Părinți” al Dianei Bădică. Japonezii nu știu nimic despre România din anii ’90. Așadar, consider că romanul le-ar plăcea oamenilor care citesc literatură străină. Aș traduce și un scriitor vechi – Marin Preda. Surprinzător, niciun roman al lui nu este tradus în Japonia, „Moromeții”, „Viața ca o pradă”, „Cel mai iubit dintre pământeni” etc. Mă gândesc că este o mare pierdere. Dacă nu traduce nimeni, vreau să traduc eu.

În proza scurtă pe care ai scris-o în românește (apărută până acum online) surprinde în primul rând atmosfera. Reușești să conturezi personaje puternice și să surprinzi stări de spirit profunde în doar câteva sute de cuvinte. Sunt decupaje foarte realiste din viață, cu protagoniști japonezi, iar peisajul descris este în primul rând unul interior, sufletesc. Pe când un volum de proză scurtă în limba română?

Pe când? Vreau să public un volum în 2020. Te rog să-mi urezi noroc!

Locuiești în Tokyo, dar ai fost vreodată în România? Dacă da, ce-ți place cel mai mult aici?

Până acum nu am venit niciodată în România. Crezi? Haha! Tinerii din Japonia, inclusiv eu, nu pot merge în străinătate deoarece nu au niciun ban. Dar vreau să merg într-o zi, pe bune! Iubesc filmul, vreau să merg la Cinemateca Eforie și Cinemateca Union. Mă gândesc că ar fi nemaipomenit să văd un film românesc într-un cinematograf românesc. Vreau să văd filmele vechi în românește, pe ecran mare, de exemplu filmele regizate de Lucian Pintilie, Mircea Săucan și Iosif Damian.

Presupun că sunt totuși și lucruri care nu-ți plac în România, care sunt acelea?

Nimic, haha.

Ai spus undeva că-ți place Bucureștiul (asta deși, am aflat acum, că nu ai fost niciodată aici). Ce ți-ar plăcea să vezi/vizitezi în România?

Hm, cel mai mult vreau să merg la Cluj-Napoca, pentru că aici există Festivalul Internațional de Film Transilvania! Toată lumea zice „TIFF este Toronto International Film Festival”, dar eu vreau să zic „TIFF este Transilvania”! Aici aș vrea să mă întâlnesc cu regizori și critici de film din România. Vreau să vorbesc cu ei în realitate, în limba română. Și mai vreau să merg într-un sat din România, de pe lângă Adjud. Este satul natal al celei mai bune prietene, așadar vreau să mă plimb prin împrejurimi cu ea și familia ei. Iar pisica pe care o are ea este foarte drăguță. Vreau să o mângâi!

Poți să spui că în România te simți deja ca acasă?

Așa cum am spus, n-am mers în România niciodată, așadar voi vorbi despre limba română. Din păcate, nu pot zice că limba română este casa mea. Pentru că, atunci când scriu o poveste în română, trebuie să folosesc dicționarul din 10 în 10 secunde. Trebuie să știu mult mai multe despre această limbă. Aș putea să zic că româna este casa mea atunci când voi putea să scriu o poveste și voi folosi dicționarul mult mai puțin.

Povestește-ne puțin despre ritualul tău de scris. Ai anumite tabieturi?

Să beau cola. Și mai vreau dulciuri. Dulciurile sunt un combustibil pentru mine, ca benzina pentru mașină și varza pentru hipopotam. Când scriu o poveste, mă doare creierul, așadar nu pot continua fără dulciuri. Inițial, am băut alcool, dar mi-a afectat sănătatea. Adică am niște hemoroizi abominabili, haha. Așadar, am început să beau cola în loc de alcool.

 Cum îți alegi subiectele? Sau ele te aleg pe tine? :)

„Subiectele te aleg pe tine”! Interesantă idee! Mă gândesc că aleg subiectele, dar ar trebui să fiu ales de ele. Sursa de inspirație este, poate, plictisitore: vești sau evenimentele din jurul meu. De exemplu, pentru „Peri numeroși pe gamba ta” (http://liternautica.com/peri-numerosi-pe-gamba-ta/), am fost inspirat de o veste din SUA, că un instagramer si-a lăsat părul de pe corp să crească ca să protesteze împotriva normei de frumusețe (https://i-d.vice.com/en_uk/article/9kdqqy/a-lesson-on-beauty-from-morgan-mikenas). Uneori, mă confrunt cu întunericul din mine. De exemplu, „Vreau să fac sex cu o târfă albă” (http://liternautica.com/vreau-sa-fac-sex-cu-o-tarfa-alba-18/) este derivat din complexul de inferioritate față de oamenii albi. Mai ales japonezii au un sentiment de inferioritate puternică. Și eu am avut o deziluzie că „Sunt inferior albilor?” Această poveste expune deziluzia.

Ți-ai propus să treci de la proza scurtă la un roman scris în limba română?

Desigur, am un plan.  Acesta este despre un cuplu de lesbiene care trăiesc liniștit în România. O femeie își pierde mama ei drăguță, dar homofobă și nu poate scăpa de tristețe. Atunci se apropie un referendum referitor la interdicția privind căsătoriile între persoanele de același sex și viața ei începe să fie nesigură. Acum colectez documentele necesare pentru informare. Dar încă nu am curajul să îl scriu, haha.

Ce vezi de la fereastra apartamentului tău? Cât de des privești pe fereastră? Dacă ar fi să scrii o povestire despre ceea ce vezi pe fereastră cum crezi că ar începe aceasta? Poți imagina un mic scenariu pentru ea?

De la fereastră văd o casă. Casa este albă și mare, ca un castel de nisip. Văd această casă trei ori pe zi, dimineață, după-amiaza și seara. În momentul actual, am în plan să scriu o poveste despre ce se vede de la fereastră. Ar fi o poveste destul de întunecată, totuși. Protagonistul este un tânăr care este un hikikomori si are o deznădejde adâncă. Pe de altă parte, o fată care locuiește în casa de vizavi este la universitate și se bucură viață. Tânărul aude mereu vocea ei luminoasă, „Sunt acasă!”, care-l irită. Dar, după ce moare mama ei, nu mai aude vocea. Iar el se uită la casă cu un zâmbet nerușinat. În această poveste, vreau să scriu despre psihologia hikikomori-ului în Japonia și emoția întunecoasă a omului. Mă gândesc că o voi scrie curând în română.

 

 

De ce crezi că sunt atât de iubite și apreciate cărțile lui Haruki Murakami? Ție care dintre cărțile lui îți place cel mai mult și de ce? 

Haruki Murakami este popular deoarece șterge elementele japoneze din poveștile lui în mod intenționat. Povestea lui este universală și internațională, ca limba engleză. Așadar, a devenit popular în lume datorită acestui lucru. Mie îmi place mai mult povestea locală, așa că nu-mi place Murakami foarte mult, dar colecția de proză scurtă „După cutremur” este minunată. Este despre consecințele din 1995 ale cutremurului din sudul prefecturii Hyogo și descrie realitatea din Japonia. Este una dintre poveștile lui mai locale, așadar îmi place.

 

 

 

 

Ce alt scriitor japonez mi-ai recomanda să citesc? 

Scriitoarea  mea favorită este Nowaki Fukamidori (深緑野分). Romanul ei „Berlin wa hareteiruka” este un mister despre o fată care investigă cazul crimei din Berlin după al doilea război mondial. Fukamidori cercetează Germania după 1945 și reconstruiește trecutul în mod atât de realist încât germanii o laudă. Și ea este o prietenă de-a mea, care mă ajută mereu. Sper că poveștile ei sunt cunoscute în Romania.

Care sunt planurile tale de viitor?

La început, voi publica un volum de proză scurtă. Titlul este „Un japonez ordinar și alte animozități”. După aceea, voi publica următorul volum de proză scurtă, haha. Am decis deja tema sa: Român, Lesbian, Imigrant. Pănă acum, am scris povestiri în română, dar vreau să scriu literatură română. În continuare, sunt interesat de relațiile dintre femei. Deja scriu în japoneză o astfel de poveste. Și, nu crezi că există puțină literatură română despre lesbianism? Ieri am vorbit cu doamna Raluca Nagy despre asta, dar ea a putut spune doar un titlu – „Legături  bolnăvicioase” al Ceciliei Ștefănescu. De ce, deși istoria literaturii române este lungă? Apoi, vreau să scriu! Haha! și despre un imigrant. Sunt un imigrant în România, pentru că scriu în limba română. Vreau să compar situația mea cu situația imigranților români. Așadar, am ales aceste teme. Am scris deja câteva povești în japoneză, sper că vei aștepta!

COOLtura Mall