Haruki Murakami este întrebat adeseori de cititorii romanelor sale care este sensul unora sau altora dintre pasajele romanelor sale. Scump la vorbă și cu o strategie pe care o aplică în mod constant, Murakami nu dezvăluie nimic. Oferă indicii sumare, ghidează cititorii așa cum își călăuzește și personajele. În fond, experiența trebuie să fie una personală.

Nou apărut în librării, „Uciderea comandorului. Metafora se schimbă” este un roman despre care Murakami însuși a spus că este un „omagiu adus Marelui Gatsby”, cartea sa favorită. Surpriza la finalul lecturii, este să descoperim mult mai mult decât atât: un roman multistratificat, în care cobori ca într-o galerie subterană. Iar din ce pătrunzi mai adânc, din aceea descoperi sensuri mai profunde, înțelesuri mai greu de descifrat.

Așa cum ne-a obișnuit, Murakami creează și în acest roman o lume cât se poate de normală, în care irup întâmplări stranii. Lumea obișnuită are un fundal cât se poate de neobișnuit, iar cei care reușesc să-l cunoască nu mai sunt aceiași.

Cât privește temele romanului, poate cea mai puternică dintre ele este cea a unui ideal, a unui vis năruit și impactul pe care-l are acest fapt asupra subiectului și celor din proximitatea lui. Marile drame istorice, iubirea, tenebrele subconștientului și nu în ultimul rând forța artei de a capta esența realității sunt alte teme dezvoltate de Murakami în „Uciderea comandorului. Metafora se schimbă”.

La finalul primului volum din serie, protagonistul cărții, pictorul al cărui nume nu îl cunoaștem, a „deschis un cerc”: a descoperit în podul casei tabloul „Uciderea comandorului” pictat de Tomohiko Amada și inspirat de opera „Don Giovanni” a lui Mozart. Sunetul unui clopoțel în miez de noapte, care se auzea dintr-o groapă de lângă un templu străvechi, de lângă casă, l-a ajutat să o descopere și astfel a eliberat Comandorul – sau cel puțin, ideea care împrumutase înfățișarea comandorului din tabloul lui Tomohiko Amada.

În cel de-al doilea volum, destinele tuturor personajelor aflate în prim-planul narațiunii se intersectează într-un mod bizar. Taina tabloului „Uciderea comandorului” o cunoaște doar Tomohiko Amada. Însă acesta, la peste 90 de ani, este internat la un azil, iar legături sale cu realitate par să nu mai existe. Secretul tabloului este îngropat în adâncul minții lui, așa cum Comandorul a fost captiv în groapa din pădure.

Nu întâmplător pictorul este cel care „vede” Ideea materializată sub forma unui comandor. Între el și Tomohiko Amada există acea legătură care se formează între artiștii care au trăit experiențe creative profunde. Pictura surprinde ceea ce ochiul nu vede, trece dincolo de aparențe, smulge miezul plin de semnificații al vieții și îl transformă în idei eterne. Doar trei dintre personajele romanului îl pot vedea aievea pe Comandor. Vă lăsăm să le descoperiți poveștile de viață și să înțelegeți de ce au fost alese.

„Portretul lui Marie”, „Bărbatul cu Subaru Forester alb” (lăsat neterminat pentru ca răul să nu se materializeze) și „Gaura din pădure” sunt cele trei tablouri pictate de protagonist la casa din munți, iar fiecare dintre ele pare a spune o parte a unei tainice povești.

Aproape toate personajele lui Murakami din acest roman au un prag de trecut – o experiență limită, o durere de lăsat în urmă, o etapă de viață de încheiat pentru a trece la o alta. Iar într-un fel sau altul, tabloul „Uciderea comandorului” este ceea ce va însemna marea încercare pentru ei, fie că știu sau nu lucrul acesta.

Unul dintre cele mai puternice fragmente din roman este cel în care scena din tablou trebuie reconstituită. Iar după aceea, fără să aibă de ales, pictorul face o călătorie într-o lume a metaforelor, în care nu există timp, miros, ci doar o lumină difuză, ca un veșnic crepuscul și personaje bizare. Unul dintre ele are menirea de a trece călătorii în lumea de dincolo, cu o luntre, prin apele învolburate ale unui râu.

Metaforele duble sunt cea mai mare primejdie a acelei lumi, în care legile fizice au abdicat. Un gest al pictorului, o decizie luată în acel ținut misterios poata da naștere unor corelații care ating viețile tuturor celor din jur, așa cum undele se propagă într-un lac. Puterea de a crede este cea care face diferența între cei care-și vor continua firesc viața și cei care rămân blocați într-un moment al ei, fără capacitatea de a merge mai departe. Doar așa, cercul se închide.

„Comandorul chiar a existat. (…) Să faci bine să crezi asta” este avertismentul pe care pictorul îl adresează unei persoane dragi. Nu ne rămâne decât să trăim și noi această experiență, citind „Uciderea comandorului. Metafora se schimbă” de Haruki Murakami. 

COOLtura Mall

Post a comment