Emoțiile copiilor: Ghid de îngrijire, de Beatriz M. Muñoz, a fost publicată recent la Editura ap! (ACT și Politon)
Pentru copii, reacțiile intense sunt un mod prin care aceștia își comunică dorințele, nu gesturi de opoziție, așa cum cred părinții, de multe ori. Emoțiile transmit informații despre ceea ce le lipsește copiilor, ce îi doare sau când au nevoie de mai multă atenție, pentru a se simți văzuți.
În fragmentul din cartea Emoțiile copiilor: Ghid de îngrijire, de Beatriz Muñoz, publicată recent la editura ap! (ACT și Politon), autoarea explică care este scopul emoțiilor și le numește un mecanism esențial de supraviețuire în relațiile dintre oameni.
Modul în care adulții răspund la emoțiile copiilor lor este foarte important, deoarece îi învață pe copii cum să-și regleze și exprime, la rândul lor, propriile emoții.
Fragment în EXCLUSIVITATE:
Scopul emoțiilor
După cum îți povesteam înainte, pentru Maria Montessori, istoria evoluției era o poveste de dragoste a părinților față de copiii lor, indiferent de specie. În una dintre cele mai importante povești – sau lecții – (fabule științifice care sunt oferite în mediile Montessori în etapa primară), se vorbește despre evoluție în acești termeni, cu exemple care o ilustrează foarte frumos, cum este cel al plantelor, care păstrează în interiorul ovarului semințele generației următoare. Sau al animalelor care au trecut de la a trăi doar în apă, ca peștii, la a trăi „două vieți”, precum amfibienii (una în apă, la naștere, și alta pe uscat, la maturitate), ca să le poată oferi mai multe oportunități puilor lor. Sau al reptilelor, care, pentru a-și proteja ouăle, au început să le depună cu un înveliș exterior mult mai dur. Apoi, au apărut animalele cu sânge cald, care au putut migra spre zone cu climă mai rece, astfel încât să le poată asigura puilor hrana necesară, așa cum fac păsările. Iar pentru a-i proteja și mai bine, mamiferele au început să-și poarte puii în pântece și să-i alăpteze, fără să mai fie nevoite să caute hrană în exterior. Astfel, șansele lor de supraviețuire au crescut. Interesant este că unele mamifere, despre care am putea spune că sunt primitive (echidna și ornitorincul), continuă și în ziua de astăzi să depună ouă, însă își alăptează puii.
Povestea se încheie cu fraza: „Era ca și cum ar fi apărut o nouă energie în lume: cea a iubirii”. Apoi, începe o altă mare lecție: istoria ființei umane. Noi, Homo sapiens, suntem specia care merge pe două picioare și are brațele libere – cu degete opozabile extrem de utile ‒, și este capabilă să ducă o sarcină intrauterină în cel mai scurt timp posibil, urmată de o „a doua gestație” în afara uterului, asemenea altor animale, cum ar fi marsupialele. Astfel, putem avea mici bebeluși care, mai târziu, se vor transforma în adulți cu un creier mult mai mare și mai bine dezvoltat.
Le spuneam adesea fiicelor mele, când erau mici, că îmi place să cred că avem brațele libere pentru a putea da cele mai bune îmbrățișări, astfel încât niciun copil să nu se simtă singur. Acesta este avantajul nostru competitiv ca specie.
Și nu putem nega faptul că degetul mare opozabil este un mare atu evolutiv, dar, firește, nu te ajută cu nimic să ai un Ferrari, dacă nu știi să conduci. Cu alte cuvinte, sunt de părere că nu capacitatea de a fabrica tehnologia, în sine, este ceea ce ne face cu adevărat oameni, ci mai degrabă capacitatea de a împărți acea tehnologie cu ceilalți ne face să evoluăm ca specie.
De exemplu, revenind la îndrăgitele noastre unelte paleolitice, există o primă tehnică primitivă de cioplire, în care pur și simplu spargi o piatră pentru a obține o muchie ascuțită cu care să tai (după care, arunci piatra, pentru că nu ai investit mult timp în fabricarea ei). Ani mai târziu (și când spun ani, mă refer la un milion de ani), cineva își dă seama că, dacă întoarce piatra, o poate ciopli într-o formă mai simetrică și poate obține un instrument mult mai eficient. Îmi place să glumesc spunând că cel/cea care a întors acea unealtă din piatră a fost un băiețel sau o fetiță, în timp ce adulții din jurul lui/ei i-au spus să cioplească doar pe o parte, fiindcă „toată viața am făcut așa și nu am ajuns atât de rău”.
Această inovație tehnologică s-a transmis, apoi, către alte triburi. Mi-i imaginez adunați în jurul focului, adăpostiți într-o peșteră (fără să romanțăm, pentru că, în anumite momente, practicau și canibalismul), discutând despre vânătoare sau cules, despre tehnici de cioplire pentru uneltele din piatră sau tehnici de cusut pentru pieile de animale, ori discutând despre metodele folosite pentru a crea acel mare mister care sunt astăzi pentru noi, picturile rupestre. Pentru toate acestea, aveau nevoie de abilități sociale, iar pentru a le avea, le era necesară o inteligență emoțională bine dezvoltată. Și, așa cum argumenta Darwin, avem nevoie și de altruism, adică de capacitatea de a renunța la binele nostru în favoarea interesului colectiv, care, dacă îți amintești, reprezintă ceea ce Adler considera a fi forța motrice a tuturor ființelor umane.
Copiii foarte mici sunt altruiști, dar este posibil să fie egocentrici și să nu aibă empatie – din cauza etapei în care se află în maturizarea evolutivă. De asemenea, se poate să le fie greu să împartă ceva atunci când li se spune de către adulți să facă asta, dar nu încape îndoială că sunt ființe altruiste (poți căuta experimentele realizate de Warneken și Tomasello, dacă ai îndoieli). Dacă își dau seama, vor lăsa deoparte ceea ce fac pentru a ajuta pe cineva care are nevoie, care se simte vulnerabil sau neajutorat.
Și, pentru a putea pune în practică altruismul, trebuie să înțelegem emoțiile celorlalți, să le recunoaștem, să le înțelegem utilitatea, să înțelegem nevoia din spatele lor și să le reglăm. Și să reparăm atunci când apare o ruptură temporară în relațiile noastre. De exemplu, care este rolul lacrimilor, din punct de vedere evolutiv? Lacrimile sunt forma vizibilă a tristeții (deși, uneori, exprimă furie, mânie sau râs extrem); ele îi ajută pe ceilalți să-și dea seama că cineva are nevoie de sprijin, putând astfel să-și ofere susținerea.
Emoțiile și altruismul sunt strâns legate, de aceea îți poate fi util să înțelegi că exprimarea emoțională a copiilor tăi este o formă de a cere ajutor. Nu te provoacă și nici nu te manipulează, ci au nevoie de tine. Un semnal SOS, ca un cod Morse, pe care, din cauza atâtor zgomote externe și interne, nu îl mai recunoaștem și am uitat cum să-l descifrăm.
În momentul în care emit acest semnal de alarmă, s-ar putea ca tu să fii deja într-o stare de activare emoțională care te împiedică să îl percepi, dar poți să te oprești o clipă și să reflectezi asupra întrebării: De ce s-a supărat? De ce are nevoie în acest moment? Uneori, nu o vei putea face, nici dacă te oprești pentru o clipă, dar poți să te gândești la asta a posteriori.
Și-atunci, care este scopul emoțiilor? Și mă refer chiar la teleologie, la acea întrebare sâcâitoare, care ne face să ne gândim la ce ne servește un lucru care ne este incomod. Scopul suprem al fiicei tale este să atragă mereu atenția? În realitate, tot ce vrea ea este să o observi, îi este dor de tine, vrea să petreacă mai mult timp cu tine sau să-ți spună că, în ultima vreme, petreci prea mult timp la muncă (sau în lumea ta). Scopul suprem al fiului tău este să te provoace? Probabil că, mai degrabă, încearcă să creeze o legătură cu tine și să știe că poate avea un loc în propria-i viață, că poate lua decizii. Scopul fiicei tale este să se răzbune pe tine sau să-ți facă rău? Mai probabil este să sufere atât de tare, încât singura modalitate pe care a găsit-o pentru a întoarce această nedreptate a fost să te facă să te simți la fel ca ea și, poate, să te ajute astfel să o înțelegi.
Peste 20 de ani, tu nu-ți vei mai aminti momentul în care nu te lăsa să dai un telefon, dar ea va ține minte privirea ta plină de dezamăgire. Peste 30 de ani, tu nu-ți vei mai aminti despre ce era acea luptă de putere sau acea limită care nu se respecta, dar el va ține minte grimasele de pe fața ta și gesticulația. Peste 40 de ani, tu nu-ți vei mai aminti de la ce a pornit acea lipsă de respect care te-a deranjat atât de tare, dar ea va ține minte că, pe lângă durerea resimțită, s-a simțit și vinovată și confuză, intrând într-un cerc vicios din care nu mai știa cum să iasă. Lucrurile care astăzi ne par atât de importante se vor atenua cu trecerea timpului. Totodată, ceea ce astăzi pare lipsit de importanță, cu timpul va căpăta greutatea și locul central pe care îl merită.
Vom vorbi mai târziu despre vinovăție și despre cum poate fi aceasta o ancoră sau un impuls pentru o relație mai apropiată cu fiii și fiicele noastre. De data asta, vreau doar să reflectez asupra faptului, în opinia mea de necontestat, că emoțiile au grijă, într-un fel, de noi. Dacă nu am avea emoții, nu am putea să folosim informațiile pe care ni le transmite corpul în avantajul nostru.
Vinovăția este acel sentiment care ne spune, a posteriori, că există o altă modalitate de a ne comporta cu persoanele pe care le iubim. Dacă emoțiile nu ar exista, nu am avea acces la această informație. Iată motivul pentru care afirmațiile de tipul „emoția asta nu ar trebui să existe” nu au prea mult sens. Este necesar să ne acceptăm emoțiile și să ascultăm mesajul pe care ni-l transmit, astfel încât să putem beneficia de utilitatea lor.
În lumea de astăzi – unde cine nu produce nu există –, nu pare prea productiv să ne dedicăm o parte din viață grijii față de emoțiile noastre și ale celorlalți, cu toate că, fără această preocupare, pierdem o parte importantă din experiența de a fi oameni.
Despre Beatrice Munoz:
Beatriz M. Muñoz este asistentă și ghid Montessori, educatoare în disciplina pozitivă, consultant motivațional, specialistă în neurodezvoltare și masterandă în educație emoțională. A aprofundat vârsta copilăriei și a adolescenței, incluzând abordări precum Gestalt, psihologia individuală, Cercul Siguranței, ascultarea activă, mindfulness (MBSR pentru copii), metoda Maitri (vindecarea copilului interior prin compasiune), Teoria polivagală, pedagogiile Pikler și Reggio-Emilia și are un master în învățământul gimnazial și liceal. Este o susținătoare ferventă a ideii că o educație bazată pe bunătate și respect reciproc poate transforma lumea.
După nașterea celei de-a doua fiice ale sale, a fondat blogul Tigriteando – devenit ulterior Educando en Conexión –, din dorința de a împărtăși cu alți părinți experiențe și activități educative. Astăzi, prin intermediul blogului ei, al rețelelor sociale, cărților, podcasturilor, atelierelor, conferințelor și platformei sale de cursuri online, Beatriz promovează cu pasiune conexiunea autentică, sprijinul emoțional și redescoperirea propriei esențe ca fundament al relațiilor bazate pe grijă, respect și iubire conștientă.