Scriitor de origine malaeziană, Tan Twan Eng și-a câștigat un loc aparte în literatura contemporană prin romanele sale distinse cu premii internaționale și traduse în numeroase limbi. Deși a început prin a practica avocatura, fascinația pentru cuvinte și puterea lor de a recrea lumi l-a condus spre literatură, unde a demonstrat o rigoare și o sensibilitate aparte.
În interviul pentru COOLturaMall, autorul vorbește despre trecerea de la drept la scris, despre atracția față de istorie și provocările de a aduce la viață personaje reale, dar și despre cum,așa cum scria poetul Novalis, „romanele se nasc din defectele istoriei” și despre felul în care ficțiunea și realitatea se reflectă una în cealaltă ca două oglinzi.
Ținta mea principală este întotdeauna calitatea scrisului: trebuie să am grijă să fie original, evocator și fără clișee.
Tan Twan ENG
Interviu realizat de Carmen Eberhat, redactor-șef la Fiction Connection la editura Trei, pentru COOLturaMall.
Sunteți astăzi unul dintre cei mai cunoscuți și premiați scriitori malaezi (Man Asian Literary Prize, Walter Scott Prize for Historical Fiction, pe lista scurtă pentru Man Booker Prize – pentru romanul Grădina cețurilor din amurg, după ce primul roman, Darul ploii, fusese selectat pe lista lungă pentru Man Booker Prize). Cu toate acestea nu ați început cu literatura, sunteți avocat de profesie. Cum s-a întâmplat asta? Ce anume v-a determinat să vă apucați de scris, să deveniți scriitor, după o carieră solidă, fructuoasă în Drept?
Am început să citesc cărți pe la cinci-șase ani. A fost începutul unei obsesii de o viață. Chiar și în copilărie, mă fascina fiecare detaliu al fiecărei cărți citite: designul copertei, tipografia, aspectul general; dedicația autorului și mulțumirile de la final; până și pagina cu copyrightul. E ciudat, dar nu m-am gândit să devin scriitor până când, într-o zi, citeam o carte atât de prost scrisă, încât mi-am spus: „Ce mizerie, eu pot să scriu o carte mult mai bună.”
Părinții asiatici vor neapărat pentru copiii lor o carieră stabilă și lucrativă într-una din profesiile tradiționale. Pentru mine, fiind un dezastru la matematică, cea mai bună opțiune a fost o carieră în Drept. Mi-a permis să lucrez cu limbajul, lucru care îmi face plăcere, dar am descoperit că nu îmi plac multe aspecte ale meseriei de avocat: raportul cu clienți și șefi dificili, reparatul unor situații stricate de alții, de exemplu.
După câțiva ani, m-am hotărât să fac o pauză și să scriu un roman. Scrisesem două-trei nuvele, dar nu participasem la niciun program de scriere creativă.
Munca de avocat a fost un antrenament intens, excelent, pentru un viitor romancier: scriitorul, la fel ca avocatul, trebuie să înțeleagă înțelesurile și semnificațiile fiecărui cuvânt folosit. Cuvintele sunt instrumentele scriitorului. Trebuie să-și dezvolte urechea pentru muzicalitatea limbii. De ce să alegi cuvântul acesta, și nu altul cu definiție asemănătoare? Care este emoția sau ideea pe care încerci s-o transmiți?
Știu cum începe povestea și cum vreau să se termine, de multe ori am în minte scena de final, dar habar nu am cum voi ajunge acolo. La fel a fost cu toate cărțile mele.
Tan Twan ENG
Cum se explică interesul pentru istorie? De ce ficțiune istorică?
Istoria se compune din povești, ceea ce pentru un romancier e foarte fascinant. Oricine se declară curios despre viață și omenire ar trebui să fie interesat și de istorie.
Am început să citesc (să citesc obsesiv chiar) în prima copilărie, după cum am menționat. Părinții mei aveau o atitudine foarte relaxată față de lecturile mele. Niciodată nu mi le-au limitat, deși citeam multe cărți care în mod sigur erau prea mature pentru copii sau adolescenți. Niciodată n-am separat ce citeam în cărți istorice și cărți de ficțiune contemporană. Nu voiam altceva decât să fiu înconjurat de lumea fictivă despre care citeam.
Acum, când îmi scriu romanele, nu le consider câtuși de puțin ficțiune istorică. Pentru mine, sunt cărți a căror acțiune se petrece, întâmplător, într-o anumită perioadă istorică, pentru că așa cere povestea. Ca scriitor, încerc să re-creez experiența pe care o aveam în copilărie, când citeam.
Vreau să mă pierd în poveste, mai ales în povestea pe care o scriu, fiindcă dacă nu sunt absorbit eu, cum mă pot aștepta să fie cititorii?
Tan Twan ENG
„Toate romanele se nasc din defectele istoriei”, scria poetul Novalis. Acolo, în lacunele și tăcerile istoriei, am ficționalizat evenimentele.
Este esențial, mai mult ca niciodată, să cunoaștem istoria. Atâția oameni de pe glob – lideri ai națiunilor, formatori de opinie, politicieni – încearcă să rescrie trecutul în conformitate cu planurile lor. Istoria e deformată pentru a ne agita, a ne convinge, a ne împinge pe calea pe care vor ei să o luăm. Romanul lui LP Hartley’s The Go-Between începe cu următoarea frază: „Trecutul e o țară străină; acolo se procedează altfel.” Așa și este, dar trebuie să știm și în ce fel era acel „altfel”. Trebuie să cunoaștem istoria pentru a deosebi adevărul de minciuni. Dacă nu vrei să fii o oaie în turmă, trebuie să începi prin a înțelege trecutul și să mergi cât mai departe în timp.
În romanul istoric – să luăm, de exemplu, Casa ușilor – avem atât personaje reale (care au existat, cu biografii cunoscute de toată lumea), cât și personaje inventate. Ce e mai greu: să creezi personaje adaptate la epoca pe care o descrii sau să lucrezi cu personaje reale, să readuci la viață figuri din trecut? Presupun că în al doilea caz, sunt mai multe constrângeri…
E mult mai greu să scrii despre personaje din realitate. La fiecare pas, ești constrâns de personalitățile lor.
Tan Twan Eng
De exemplu, aș fi vrut ca Maugham din romanul meu să fie mai sociabil, să meargă la mai multe petreceri, să fie mai vorbăreț, dar în realitate știam că era stânjenit în situații sociale, nu se simțea în largul lui; nu-i făceau plăcere conversațiile mărunte, pentru că a fost bâlbâit toată viața. Prin urmare, în romanul meu nu am putut să-l pun să facă multe lucruri pe care aș fi vrut să le facă. A trebuit să-mi modelez intriga în jurul trăsăturilor sale de caracter. La fel și cu celelalte personaje reale din cartea mea: dr. Sun Yat Sen, Gerald Haxton și Ethel Proudlock. Dimpotrivă, cu personajele create de mine puteam face orice voiam.
Cum l-ați ales pe Somerset Maugham drept personaj? A fost greu să vă puneți „în pielea” lui?
Aveam zece-unsprezece ani când am auzit prima oară de W. Somerset Maugham. M-a fascinat numele lui pe coperta unei cărți. Nici nu prea știam cum se pronunță. „Scrisoarea” a fost prima lui nuvelă pe care am citit-o. M-a fascinat cu atât mai tare când am descoperit că se baza pe un proces într-un caz de crimă care avusese loc în 1910 în Kuala Lumpur, în orașul în care locuiam. Pârâta, doamna Ethel Proudlock, era soția directorului adjunct de la Victoria Institution, școala la care învățau unii din prietenii mei. Legăturile acestea erau fascinante pentru mine, îmi dădeau mult de gândit.
De-a lungul anilor am citit mult despre Maugham. Cred că încă de pe atunci, cu atâția ani în urmă, știam deja că voi scrie un roman despre el. În Casa ușilor, mi-am propus să scriu o poveste proprie despre cum a auzit Maugham despre cazul Proudlock.
Casa ușilor vorbește despre actul creației: cum apar poveștile și cum se transmit de la om la om, de la loc la loc, chiar de-a lungul timpului.
Maugham a fost una dintre cele mai fascinante personalități ale secolului XX. Primele călătorii le-a făcut pe vase cu aburi, dar a trăit să apuce să zboare cu avionul. A trăit o viață atât de lungă încât a fost martor la schimbări considerabile în lume, în atitudinile și moravurile sale.
Scrierile și poveștile lui Somerset Maugham vor rezista trecerii timpului. Nu s-a agățat cu disperare de remorca supraaglomerată a ultimelor mode în materie de subiecte, ci a scris despre natura umană – or natura umană este atemporală..
Casa ușilor este, într-un fel, o formă de de-construire și reconstituire a nuvelei „Scrisoarea”. Sper că cei care au citit Casa ușilor vor citi și „Scrisoarea”. Eu le văd ca pe două oglinzi care se reflectă una pe cealaltă. Dacă citiți Casa ușilor, vă va influența lectura nuvelei; aceasta, la rândul ei, vă va afecta impresia asupra primului titlu, care la rândul său vă va remodela perspectiva asupra nuvelei. Și tot așa mai departe. Cea mai mică schimbare a unghiului unei oglinzi vă va face să vă îndoiți de propria percepție asupra fiecărei scrieri, înainte și înapoi, înainte și înapoi, până nu se mai poate deosebi realitatea de ficțiune.
În esență, Casa ușilor vorbește despre actul creației: cum apar poveștile și cum se transmit de la om la om, de la loc la loc, chiar de-a lungul timpului. Cum transformă scriitorii realitatea în ficțiune? Cum transformă ficțiunea în realitate?
Să rămânem un pic în sfera personajelor… Din perspectiva autorului, au ele hățurile libere sau urmează un traseu bine determinat, un drum bătătorit? Și mă refer aici și la personajele readuse la viață, nu doar la cele inventate.
Nu există o regulă unică; se combină toate metodele care funcționează. Chiar și personajele inventate au o oarecare marjă de variație, o libertate, dar în același timp trebuie să le faci să se supună poveștii pe care o spui. Trăsăturile și personalitățile personajelor se pot schimba pe parcursul scrierii romanului, dacă mi se pare necesar pentru ca personajele și acțiunile lor să pară mai plauzibile.
Când începeți lucrul la o carte, respectați o schemă stabilită din start sau aveți o structură macro, un fel de schelet al poveștii, iar personajele își urmează meandrele, lăsând loc, pe parcurs, de surprize chiar și pentru autor?
Personajele din realitate trebuie animate în limitele a ceea ce știm despre ele, dar în același timp trebuie să le conferi ceva proaspăt, viu, real. Trebuie să le faci să râdă, să plângă, să urască și să iubească din nou, deși s-au întors în țărână de mult.
Tan Twan Eng a cunoscut-o pe strănepoata lui Somerset Maugham
Pe Somerset Maugham l-am descris așa cum era, ca om și ca scriitor, cu toate punctele forte și punctele slabe, cu încrederea în sine și cu îndoielile, cu meschinăria și generozitatea spiritului lui. Mi-ar fi făcut mare plăcere să-l cunosc personal. Cea mai apropiată legătură cu el a fost faptul că anul trecut m-a contactat strănepoata lui. M-a spus că ea și mama ei, nepoata lui Maugham, Camilla, citiseră cu plăcere Casa ușilor și mi-a mulțumit că am scris despre el.
Ne-am întâlnit să bem ceva la apartamentul Camillei din Londra, într-o seară ploioasă. A fost un privilegiu s-o aud vorbind despre bunicul ei și vacanțele pe care le petreceau ea și fratele ei la Villa Mauresque, locuința lui din Cap Ferrat. Mulți dintre noi ni-l imaginăm pe Maugham ca pe un bătrân mizantrop și dificil, dar Camilla mi-a dezvăluit că era un bunic cald și iubitor. Am petrecut o seară foarte convivială și plină de revelații cu nepoata și strănepoata lui Maugham.
Știți întotdeauna de la începutul unei cărți care va fi finalul, iar scrierea ei e un drum de la A la B, cu detururi firești dictate de acțiunea personajelor, sau finalul e la fel de în ceață cum e pentru cititor când începe lectura? E la fel pentru toate cărțile dvs sau fiecare își dictează modul ei de lucru?
Nu lucrez cu o structură, pentru că nu am nici cea mai mică idee cum va crește povestea, cum se vor încurca firele. Aș vrea să fiu un scriitor din acela care reușește să facă planul și să structureze totul înainte să înceapă să scrie – sunt sigur că ar face totul mult mai ușor.
Încep cu personajul principal, apoi îmi clarific în minte cine este. De acolo construiesc treptat, lărgind cadrul. Știu cum începe povestea și cum vreau să se termine, de multe ori am în minte scena de final, dar habar nu am cum voi ajunge acolo. La fel a fost cu toate cărțile mele.
Care dintre cărțile dvs de până acum s-a dovedit a fi cea mai grea, cel mai dificil de scris? Care v-a pus cele mai multe probleme, cerându-și tributul ei – timp, nervi, sânge, blocaje, efort – din viața autorului?
Fiecare carte e dificilă și aduce propriile provocări. Spre necazul meu tot mai mare, mi-am dat seama și că nu devine mai ușor cu fiecare carte. E din ce în ce mai greu să găsesc descrieri ale naturii care să fie lirice, dar originale, descrieri atât de precise și de izbitoare încât le simți ca pe o explozie, nu doar în minte, ci și în inimă: „Da! Exact așa arată o pânză de păianjen! De ce n-a descris-o nimeni așa până acum?”
Nici nu mai știu de câte ori am rescris Casa ușilor. Povestea nu funcționa, erau prea multe fire derutante. În plus, era complicat să aduc în poveste personajele din viața reală, pe W. Somerset Maugham, pe revoluționarul chinez Sun Yat-Sen și pe Ethel Proudlock și să am grijă ca totul să se lege și să fie coerent.
Cititorul trebuie să simtă starea personajelor și atmosfera înconjurătoare. Folosesc toate tehnicile din arsenal ca să aduc cititorul în inima scenei: mirosuri, sunete, imagini, senzații tactile și – lucrul cel mai important – aluziile și rezonanțele create de cuvintele pe care le aleg și care, sper eu, vor avea ecou în mintea cititorului. Nu vreau să-i spun cititorului ce să simtă; vreau să-l fac să simtă.
Fiecare carte e dificilă și aduce propriile provocări. Spre necazul meu tot mai mare, mi-am dat seama și că nu devine mai ușor cu fiecare carte.
Tan Twan ENG
Ținta mea principală este întotdeauna calitatea scrisului: trebuie să am grijă să fie original, evocator și fără clișee. Când citesc o scriitură leneșă, mă înfurii. De la începutul carierei mele ca scriitor, am avut un singur obiectiv general: să creez scrieri care să fie nu fidele timpurilor, ci atemporale.
Din toate cărțile dvs răzbate o poezie aparte, specială: din alegerea cuvintelor, din descrierea locurilor, din cuvintele sugerate, din tăceri… V-ați gândit vreodată să scrieți poezie? Ați scris poezie?
Poezie nu scriu – încerc să-mi păstrez cel mai bun efort creativ pentru romane. Citesc poezie, dar nu des.
Și pentru că Grădina cețurilor din amurg te face să savurezi altfel ceaiul, ne puteți spune care este ceaiul dvs preferat?
Orice ceai rece. Pur și simplu nu-mi plac băuturile fierbinți, nici măcar în zilele reci. Și trebuie să fie simplu și tare: fără lapte, fără zahăr. Chiar îmi place ceaiul care a rămas la infuzat peste noapte. De obicei fac un ceainic mare în fiecare dimineață și jumătate din ceai îl beau de-abia a doua zi. Prietenilor mei li se pare un obicei absolut revoltător, dar mie îmi place mult tăria aromei ceaiului rămas peste noapte.