Pozitivitatea este adesea prezentată ca o resursă importantă pentru echilibrul psihologic. Speranța, optimismul și capacitatea de a vedea și de a da un sens experiențelor dificile pot susține procesul de vindecare și pot cultiva reziliența. Problema apare însă atunci când pozitivitatea devine un fel de „obligație emoțională”. În momentul în care orice formă de tristețe, frică sau îngrijorare este respinsă sau minimalizată, optimismul se transformă într-o presiune constantă de a arăta că „totul este în regulă”. În psihologie, acest fenomen este cunoscut sub numele de pozitivitate toxică, iar în astfel de contexte, emoțiile considerate incomode nu mai sunt exprimate și procesate, ci se încearcă o continuă anulare a lor și a gândurilor care le însoțesc. Mesaje precum „nu te gândi la ce e mai rău”, „fii puternic” sau „totul va fi bine” pot avea intenții bune, în opinia psiholoagei Mariel Buqué, însă ele transmit implicit că suferința trebuie ascunsă, iar în timp, această formă de invalidare emoțională duce la reprimarea trăirilor autentice.
Cum se manifestă pozitivitatea toxică?
În Rupe cercul. Un ghid de vindecare a traumei intergeneraționale, publicată la Editura Trei, în colecția „Psihologie practică”, dr. Mariel Buqué oferă un exemplu grăitor chiar din interiorul familiei sale, explicând cum funcționează acest mecanism prin comportamentul tatălui ei, pe care îl descrie drept „depozitarul emoțiilor” familiei. Un om blând și profund empatic, el a fost educat într-un context cultural în care bărbații erau încurajați să își ascundă vulnerabilitatea și să își protejeze familia de propriile frici sau îngrijorări. De fiecare dată când cineva din familie trecea printr-o perioadă dificilă, el își reprima propriile emoții și încerca să mențină calmul pentru echilibrul celorlalți. Nu vorbea despre frica sau despre îngrijorarea pe care le simțea, chiar dacă acestea erau vizibile în privirea lui. Abia după ce situațiile tensionate treceau, emoțiile și tensiunea psihică erau eliberate. Când autoarea l-a întrebat de ce nu vorbește despre ceea ce simte, răspunsul lui a fost simplu: nu voia să își împovăreze familia, considera că aceasta este „datoria lui de tată” și că este mai important să întreții credința că „lucrurile vor fi bine”. Această atitudine reflectă o formă de optimism protector, dar și o strategie de supraviețuire emoțională învățată și perpetuată în familia sa, în care toate rudele paterne abordau problemele prin „hai să nu ne concentrăm pe aspectele negative; totul va fi în regulă”. În realitate, așa cum afirmă autoarea, „din punct de vedere psihologic, dacă spui că totul e în regulă, nu înseamnă că e și adevărat”. Pentru că, în astfel de situații, pozitivitatea nu mai este o resursă autentică, ci o mască emoțională, dar și o sursă de îmbolnăvire cu acumulare lentă. În acest sens, pozitivitatea toxică devine mai mult decât o problemă emoțională. Atunci când suferința este constant negată sau minimalizată, stresul nu dispare, ci se acumulează și se transmite generațional.
Când stresul emoțional ajunge în corp
Din punct de vedere psihologic și neurobiologic, emoțiile reprimate nu dispar. Ele continuă să existe în organism și influențează modul în care funcționează sistemul nervos. Stresul emoțional persistent menține corpul într-o stare de alertă, în care sistemul nervos este continuu activat prin eliberarea hormonilor de stres, respectiv adrenalina și cortizolul. Neeliberat, stresul menține la niveluri ridicate aceste valori, iar din punct de vedere psihologic antrenează o stare de neliniște emoțională persistentă. Tensiunea musculară, durerile de cap, tulburările digestive, problemele de somn sau senzația de epuizare pot deveni, de asemenea, manifestări ale stresului emoțional acumulat direct în corp. Această activare prelungită poate produce ceea ce neuroștiințele numesc sarcină alostatică, adică povara cumulativă a stresului asupra organismului. „Se estimează că între 60 și 80 la sută dintre vizitele la medicul de familie sunt rezultatul stresului”, afirmă autoarea cărții „Rupe cercul”, subliniind că „în mod tradițional, știința medicală occidentală tratează mintea și corpul ca pe două sisteme care funcționează separat unul de celălalt”. În modelul medical clasic, fiecare organ este tratat independent, fără a analiza modul în care experiențele emoționale sau stresul pot contribui la apariția simptomelor fizice. În realitate, hormonii stresului activați continuu într-o stare psihologică de „luptă” sau „fugă” (flight sau fight) influențează și mențin procesele inflamatorii din organism. Inflamația persistentă poate afecta sistemul circulator, crescând riscul de boli cardiace, iar când este direcționată în mod cronic către un anumit organ, sistemul imunitar devine suprasolicitat, crescând vulnerabilitatea organismului la infecții și alte boli care se pot manifesta fie acut, fie devin cronice. Această perspectivă explică de ce procesul de vindecare nu se limitează la înțelegerea intelectuală a experiențelor dificile. Emoțiile trebuie recunoscute și integrate, iar corpul trebuie inclus în procesul de reglare și recuperare. Mintea și corpul nu funcționează separat, ci ca un sistem unic, în care experiențele emoționale și reacțiile fiziologice sunt profund interconectate.
Impactul intergenerațional al stresului
De asemenea, impactul stresului nu se limitează la experiența individuală, iar stresul cronic poate traversa familiile de-a lungul generațiilor, contribuind la apariția unor boli inflamatorii sau autoimune, afectând capacitatea organismului de a menține echilibrul intern. „Atunci când suntem concepuți, moștenim nu doar caracteristici precum culoarea ochilor, părul și înălțimea, ci și trăsături de personalitate și chiar modul în care facem față factorilor de stres ai vieții. De fapt, doar 2% dintre markerii genetici contribuie la caracteristicile noastre exterioare”, explică autoarea cărții „Rupe cercul”, precizând că emoțiile care nu sunt rezolvate sau tratate într-o generație riscă să fie transmise din nou și din nou, devenind atât o moștenire biologică, cât și una socială.
În acest context, cartea Rupe cercul. Un ghid de vindecare a traumei intergeneraționale devine mai mult decât o explicație teoretică despre moștenirea intergenerațională și despre trauma emoțională. Pornind din intersecția dintre experiența personală și practica sa clinică, dr. Mariel Buqué propune un parcurs gradual de înțelegere și transformare a acestor moșteniri. Volumul este construit ca un proces de conștientizare care îmbină explicația psihologică riguroasă cu reflecția ghidată și exercițiile aplicate, într-o incursiune ghidată cu multă compasiune și exemple grăitoare.
Dr. Mariel Buqué este psiholog și specialist în trauma intergenerațională, cu experiență clinică și de formare internațională. Este fondatoarea metodei BTC Generational Trauma Therapy™ și CEO al programului Break the Cycle Psychotherapy & Consulting prin care lucrează atât cu persoane individuale, cât și cu organizații globale. Munca sa îmbină cercetarea, practica terapeutică și educația aplicată, cu un accent constant pe responsabilitate, reziliență și transformarea conștientă a moștenirii emoționale transmise între generații. Pe site-ul Editurii Trei cartea poate fi achiziționată și sub formă de ebook.