Sunt oameni cărora, cu cât le spui mai des că e greu, că nu se poate, că nu are rost, cu atât se încăpățânează mai mult să demonstreze contrariul. Un astfel de om este și Liv Tane, jurnalistă cu experiență de 15 ani, scriitoare, realizatoare de podcast și inițiatoarea unei mișcări care a reușit ceea ce puțini ar fi crezut posibil: transformarea lecturii într-un act de normalitate, bucurie și apartenență.
Reading is Cool nu e doar un proiect cultural, ci o formă de activism cald, profund uman, o formă de rezistență culturală, de curaj jurnalistic și de dragoste sinceră pentru povești și comunități, născut din frustrarea că statisticile plasează România pe ultimul loc din Europa la consumul de carte.
Căci, da, din frustrare s-a născut Reading is Cool, un proiect care are acum „pui” în Brașov, Alba Iulia, Iași și care conectează oamenii prin cărți, transformând cititul într-un act de prietenie, nu de elitism. Ce a reușit Liv Tane în anii aceștia e să normalizeze discuțiile despre cărți, să le facă accesibile, să înlăture snobismul, fățărnicia, ba chiar să normalizeze greșeala. Căci pentru ea, lectura înseamnă libertatea de a citi ce vrei, cum vrei, în ritmul tău, fără nicio presiune.
Veți descoperi în acest interviu cum se construiește o comunitate reală în jurul cărții, cum pot poveștile să formeze oameni și cum pot oamenii să transforme poveștile în punți. Veți afla cum s-a simțit fiul ei de 13 ani când idolul lui literar i-a răspuns la întrebări și cum o singură idee – aceea că lectura trebuie să fie o normalitate, nu un lux – poate genera un festival internațional.
De la experiențe revelatoare cu autori internaționali de prim rang – Manuel Vilas, Éric-Emmanuel Schmitt, Guillermo Arriaga – până la proiectul emergent NOD, care își propune să conecteze literatura cu celelalte arte, Liv Tane păstrează aceeași direcție clară: cultura nu trebuie să fie un privilegiu, ci trebuie să fie accesibilă, firească, aproape de oameni. Căci cititul nu e un exercițiu de vanitate intelectuală, ci un gest intim, care are nevoie de spațiu, empatie și încredere.
Citind acest interviu, cred că veți descoperi nu doar un om sau doar un proiect – ci o întreagă viziune. Un mod de a privi cultura fără snobism, lectura fără pedanterie și oamenii – așa cum sunt ei: imperfect de simpli, frumoși, reali.
Ai pus în proiectul „Reading is Cool” experiența adunată în atâția ani de jurnalism, de scriitoare, de inițiatoare de proiecte speciale. Ce te-a inspirat să creezi „Reading is Cool”, care au fost motivele și care au fost așteptările?
Proiectul Reading is Cool s-a născut din frustrare. Ca jurnalist, m-am lovit în fiecare an de statisticile care plasează România pe ultimul loc din Europa la consumul de carte. Ai crede că frustrarea e legată de cifre, dar e mult mai mult de-atât: de exemplu, faptul că aceste cifre sunt scoase din context și nu sunt explicate corect publicului.
Apoi, confuzia creată între vânzarea de carte și lectura propriu-zisă. Perspectiva asta defetistă mi se pare extrem de păguboasă. De altfel, nu cunosc pe nimeni din cercul meu apropiat care să fi participat vreodată la un astfel de sondaj. Ce m-a supărat însă cel mai tare este faptul că doar în acest context literatura și cititorii devin subiect interesant pentru știri.
De prea multă vreme, jurnalele nu mai găsesc loc pentru lucrurile minunate care se petrec în lumea asta – în redacțiile în care a lucrat, primul concediat era Departamentul Cultură. Să faci jurnalism cultural e o formă de curaj profesional care merită cel mai mare respect.
Din fericire, frustrarea s-a transformat curând în entuziasm, pentru că am avut norocul să am lângă mine oameni care m-au înțeles și m-au susținut de multe ori necondiționat. A fost multă muncă de voluntariat în povestea asta care n-ar fi fost posibilă fără fetele mele care au crezut în tot ce am făcut împreună.
Care sunt cele mai frumoase feedback-uri pe care le-ai primit în urma acestui proiect până acum?
Mi-e greu să aleg, au fost atât de multe. Una dintre dorințele mele cele mai mari a fost să normalizez discursul atunci când vine vorba de carte. Fără pretenții academice, fără mușchi flexați intelectual – ne-am declarat Clubul cititorilor timizi și uituci. Cu riscul de a fi acuzată de superficialitate, cred că e OK să nu memorezi tot ce citești.
E OK să vii la o întâlnire fără să fi citit cartea. E OK să ai un punct de vedere propriu, pe care să-l enunți în cuvinte simple și care nu e întotdeauna același cu „ce-a vrut să spună autorul”. Și cred că e necesar să renunțăm la aroganța care ne-a adus în punctul ăsta. Să găsim soluții în loc să așteptăm s-o facă alții sau să arătăm cu degetul după posibili vinovați.
Cele mai frumoase feedbackuri de aici au venit, de la oameni care au găsit curajul să participe pentru prima oară la un book club, fără teama că vor fi judecați sau scoși la tablă. De la oameni care au regăsit bucuria cititului după pauze lungi doar pentru că i-au găsit pe alții la fel ca ei, cu care să schimbe impresii sincere. De la oameni care și-au completat perspectiva și au văzut în câte feluri poate fi simțită aceeași carte citită de oameni diferiți. De la oameni care și-au adus prietenii care și-au adus prietenii care și-au adus prietenii în comunitate. Am o listă lungă de bucurii :)
Sunt cititori care intră la evenimentele noastre de peste tot din lume: din Spania, din Suedia, din Franța, din Canada, din SUA, din Austria, Italia, Cehia…
Sunt cititori care intră la evenimentele noastre de peste tot din lume: din Spania, din Suedia, din Franța, din Canada, din SUA, din Austria, Italia, Cehia…
Și care a fost cel mai frumos dar pe care ai simțit că-l primești de când ai început să construiești această comunitate și până acum?
Cel mai frumos dar a fost să văd cum oamenii învață să dăruiască: timp, emoții, povești, recomandări. Dovada cea mai concretă sunt „puii” pe care i-a născut comunitatea. La Brașov, la Alba Iulia, la Iași s-au creat mici comunități locale în care oamenii se întâlnesc în book cluburi Reading is Cool și se bucură împreună de fiecare dată când au ocazia.
Uite, îți spun un secret: avem printre noi niște fete minunate care știu cum să pândească bilete la cele mai căutate piese de teatru, pe care le oferă apoi în comunitate. Așa că se întâmplă frecvent să ne întâlnim la Teatrul Național, la Metropolis sau la Nottara. Prietenia noastră nu are granițe. Sunt cititori care intră la evenimentele noastre de peste tot din lume: din Spania, din Suedia, din Franța, din Canada, din SUA, din Austria, Italia, Cehia…
Mă simt minunat când călătoresc în alte țări și am ocazia să beau o cafea cu cineva din comunitate. Sau când cineva care ajunge în România își găsește timp să ne îmbrățișăm și să ne dăruim o carte, două, la o limonadă.
Am convingerea că, dacă nu mă opresc din ce fac, mai devreme sau mai târziu lucrurile se vor pune în mișcare
Am convingerea că, dacă nu mă opresc din ce fac, mai devreme sau mai târziu lucrurile se vor pune în mișcare
E foarte multă muncă în spatele unui interviu, al unui podcast, al unui eveniment, iar cifrele nu reflectă întotdeauna (sau mai bine spus arareori o fac) efortul. Ce te mână-n luptă, ca să zic așa?
Încăpățânarea :) Și credința că pot să schimb ceva în bine. Nu mai sunt la vârsta la care să mă mulțumesc cu încurajarea că e suficient să schimb chiar și viața unui singur om, oricât de mult adevăr ar sta în spatele acestei afirmații.
Dar am convingerea că, dacă nu mă opresc din ce fac, mai devreme sau mai târziu lucrurile se vor pune în mișcare. Încet, dar sigur. Am învățat să nu aștept rezultate peste noapte sau soluții-rețetă. Ăsta e motivul pentru care aleg să fac lucrurile așezat, organic. Din punctul ăsta de vedere, sunt un coșmar pentru oamenii cu care lucrez pe partea de social media și care încă mă mai suportă când mă opun recomandărilor lor legate de SEO și de algoritmi.
Urăsc cuvintele consumate, golite de sens – așa cum a ajuns noțiunea de „autenticitate”, însă mă străduiesc să cultiv o abordare onestă aproape până la brutalitate. O să fac gafe, o să recunosc atunci când nu știu ceva, o să greșesc. Oho, și cât de mult am greșit! Dar învăț din fiecare experiență și sper ca și cei care mă privesc să nu se teamă să o facă. Perfecționismul e o capcană.
Se pare că Manuel Vilas nu este doar un scriitor foarte bun, ci și un om extraordinar, devreme ce a venit direct la Casa Filit pentru interviul cu tine. Cât de mult te influențează, în general, felul de a fi al scriitorului (asta în cazul în care se întâmplă acest lucru)?
Oh, am o imensă slăbiciune pentru Manuel Vilas, iar experiența de la FILIT n-a făcut decât să-mi confirme intuiția. Am povestit despre asta într-un episod de podcast, n-am să reiau aici, o să mă concentrez asupra întrebării tale.
Sunt genul care crede că, într-o lume în care corectitudinea politică a atins cote maxime, uneori e sănătos să disociem opera de scriitor. Desigur, e o decizie extrem de subiectivă, care nu respectă nicicum tocmai corectitudinea politică :) Însă aleg să mă documentez cât mai complet posibil atunci când e vorba despre un scriitor sau o operă care mă interesează. Aproape invariabil, marile opere ale lumii sunt influențate de detalii biografice ale autorilor lor și îmi place să găsesc Easter eggs în poveștile pe care le citesc.
Chiar și așa, n-o să închid ochii atunci când dau peste vreo lucrare mai slabă a scriitorului cu pricina, dar o să aleg să-mi păstrez părerea doar pentru mine. De altfel, abordarea asta mai puțin pricinoasă e extrem de încurajată în spiritul Reading is Cool. Lăsăm critica în seama celor care și-au antrenat mai intens instrumentarul teoretic.
Cum a fost să intermediezi un dialog între fiul tău și scriitorul lui preferat, Éric-Emmanuel Schmitt? Ce impact a avut această experiență asupra fiului tău? Ți-a povestit?
Zilele trecute, o prietenă se plângea că fiul ei de 12 ani nu mai citește și sugera, mai în glumă mai în serios, că al meu s-a născut perfect. M-am amuzat. Fii-miu e într-o perioadă în care trebuie să muncesc mult ca să nu-l pierd. E obosit și dezamăgit, am nevoie de multă răbdare ca să-l ajut să nu renunțe.
E o muncă din care n-am voie să mă opresc și e important să găsesc moduri care să-i confirme că merită. Îmi place să-i fac astfel de surprize și sunt extrem de recunoscătoare că avem amândoi privilegiul ăsta. Cărțile lui Schmitt au fost pentru el tranziția spre literatura mare și m-am bucurat enorm că autorul a avut generozitatea să-i răspundă la cele trei întrebări pe care le-a înregistrat pentru el.
Pe lângă emoție, a fost un semnal extrem de puternic pentru copilul meu că drumul ăsta al poveștilor e unul dintre cele mai frumoase pe care poate să le aleagă în viață. A decis să devină regizor :)
Care a fost cel mai provocator interviu pe care l-ai realizat și de ce? Cum ai gestionat provocările întâmpinate?
Cea mai mare provocare a fost tot sub umbrela FILIT, anul trecut, când lista de invitați a fost plină de nume la care mi-am dorit să am acces. Așa că am pus pe lista de solicitări 11 nume, în speranța că o să am norocul să pun pe agendă măcar o treime. Au acceptat 9 dintre ei și mă refer doar la scriitorii străini.
Pe lângă ei, am avut înregistrări cu invitați din România, am moderat evenimente și am participat la altele ca invitat. Să faci 4-5 evenimente pe zi vreme de 5 zile consecutiv nu e tocmai simplu. Nici partea de documentare n-a fost tocmai la îndemână – cine vine la FILIT știe că, în general, primești confirmările destul de târziu (oamenii ăștia care organizează festivalul sunt niște supereroi și au toată admirația și recunoștința mea), or, pentru întâlnirea cu un autor e obligatoriu să-i citești cărțile.
M-a ajutat enorm experiența de 10 ani în redacția de știri, locul unde am învățat să reacționez instantaneu și să mă adaptez. Încă mă ajută mult și memoria, încă sănătoasă. Am fost o norocoasă.
Să-mi aud numele strigat de Guillermo Arriaga printre corturile de cărți din Piața Unirii la Cluj, unde am băut împreună o limonadă sau să-mi propună Manuel Vilas să facem un selfie cu care să-l surprindem pe prietenul lui cel mai bun nu e chiar ceva la care să mă fi așteptat.
Să-mi aud numele strigat de Guillermo Arriaga printre corturile de cărți din Piața Unirii la Cluj, unde am băut împreună o limonadă sau să-mi propună Manuel Vilas să facem un selfie cu care să-l surprindem pe prietenul lui cel mai bun nu e chiar ceva la care să mă fi așteptat.
Ai avut discuții cu nenumărați scriitori, unii mai buni ca ceilalți. Au fost vreunii care te-au surprins în vreun fel în care chiar nu te așteptai?
Da, de cele mai multe ori în bine. Continuă să mă surprindă în cel mai înalt grad smerenia și simplitatea pe care o găsesc, de regulă, la cei mari, foarte mari. Să-i văd cum se bucură sincer de interacțiunile simple și oneste, de întâlnirile cu cititorii obișnuiți, nealterați de povara criticii sau a teoriei literare, fără bias-uri.
Să-mi aud numele strigat de Guillermo Arriaga printre corturile de cărți din Piața Unirii la Cluj, unde am băut împreună o limonadă sau să-mi propună Manuel Vilas să facem un selfie cu care să-l surprindem pe prietenul lui cel mai bun nu e chiar ceva la care să mă fi așteptat. Să-l văd pe Burhan Sonmez entuziasmat de sosirea lui Mircea Cărtărescu, cu care să mă ofer să-i fac cunoștință?
Sau să văd un câștigător de Pulitzer, membru în boardul care acordă prestigiosul premiu, venind la plimbare într-o curticică din București pentru un interviu cu mine? Mda, nu mi se întâmplă chiar în fiecare zi. Mă încântă de fiecare dată latura asta umană despre care vorbim prea puțin.
Din păcate, uneori reciproca e și ea valabilă.
Cu Defne Suman am povestit despre trucuri de îngrijirea părului, iar Colm Toibin mi-a descris România anilor 90 și mi-a vândut niște ponturi despre cea mai frumoasă călătorie de la Constanța la Istanbul.
Există vreun autor cu care ai simțit o conexiune profundă, chiar dacă cărțile lui nu ți-au fost neapărat pe plac? Care a fost cea mai neașteptată reacție a unui scriitor în timpul unui interviu?
În general, simt conexiunile profunde în relație cu operele și, de cele mai multe ori, autorii le confirmă. Dar există și autori care mi-au contrazis așteptările. Eric Emmanuel Schmitt a fost unul dintre ei.
Am făcut interviul mai mult pentru fiul meu. Îi urmărisem interviurile și, dintr-un motiv anume, l-am perceput distant, chiar ușor antipatic. Dar energia pe care o emană în viața reală a fost surprinzătoare, nu poate fi captată de camera de filmat. Cu Naoise Dolan, despre care citisem că are o formă de autism, eram ușor îngrijorată de felul în care va decurge discuția. A fost impecabilă. Mi-a arătat inclusiv ce cumpărături a făcut de la DM-ul din Iași și ce carte în limba română a adăugat la colecția ei preferată.
Cu Defne Suman am povestit despre trucuri de îngrijirea părului, iar Colm Toibin mi-a descris România anilor 90 și mi-a vândut niște ponturi despre cea mai frumoasă călătorie de la Constanța la Istanbul.
La rândul meu, îmi place să-mi surprind interlocutorii. Nu caut niciodată ceva senzațional, dar mă bucur atunci când simt că reușesc să le câștig încrederea. Și mă bucur și mai tare atunci când ei îmi confirmă că am reușit, fără să le-o cer.
Eu cred că cel mai frumos mod în care putem să celebrăm un concept ca FILIT este să-l replicăm și să-l adaptăm la nivel național.
FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași) este considerat unul
dintre cele mai prestigioase festivaluri de literatură din întreaga lume, mulți dintre autorii participanți fiind de-a dreptul impresionați de calitatea organizării și a invitaților. Cu toate acestea, țara noastră este codașă în topurile vânzărilor de carte și al celor cu cărți citite. (Știu că ai o îndoială legată de acuratețea acestor statistici) Cum explici acest paradox?
Ai atins un punct sensibil, aș putea să vorbesc despre asta zile în șir. Nu cred că e un paradox, mai degrabă o realitate tristă, dar pe care cred că putem să o îndreptăm. Ce se întâmplă la FILIT e, după părerea mea, cam ce e un inorog în lumea de business. Îl privim, îl admirăm, dar ni se pare că e imposibil să îl replicăm, iar asta cred că e o mare greșeală.
Eu cred că cel mai frumos mod în care putem să celebrăm un concept ca FILIT este să-l replicăm și să-l adaptăm la nivel național. Ce se întâmplă în Iași de 12 ani la final de octombrie e greu de imaginat dacă n-ai fost acolo măcar o dată. E o efervescență care contrazice toate statisticile și cele mai sceptice opinii în privința literaturii. Clase întregi de elevi, mii de tineri din toată țara vin ca la concertele rock.
Teatrul Național din Iași se umple în serile cu invitați speciali, iar cozile la autografe se întind până după miezul nopții. Sunt peste 30-40.000 de oameni care trăiesc energia festivalului, dar sunt încă atât de mulți în restul țării care nu pot să ajungă acolo. Să ducem FILIT-ul la ei!
Mai e ceva ce face FILIT-ul special – faptul că nu are caracter comercial. El nu vinde carte propriu-zis, deci nu va influența direct statisticile de vânzare. Dar vinde dragoste, poftă de lectură. Iar asta e greu de cuantificat în cifre.
Ca și Reading is Cool, NOD pornește de la o nevoie, aceea de a pune la aceeași masă toți actorii din industriile creative care au la bază povestea.
În curând, vei pune bazele unui nou festival: NOD. Festivalul NOD își propune să conecteze literatura cu alte domenii precum muzica, teatrul și filmul. Cum vezi această interconectare și ce beneficii va aduce industriei editoriale?
Ca și Reading is Cool, NOD pornește de la o nevoie, aceea de a pune la aceeași masă toți actorii din industriile creative care au la bază povestea. Probabil că voi enunța o opinie nepopulară, dar cred sincer că în lumea asta atât de frumoasă a emoțiilor scrise încă mai e loc de multă prietenie și înțelegere. Sigur că e vorba despre business și, ca în orice business, resursele se împart pe o piață concurențială.
Însă în cazul fericit al culturii, e în egală măsură o chestiune de mindset – în loc să ne privim competitiv, cred că e mult mai sănătos pentru întreg ecosistemul creativ să muncim împreună ca să ne formăm și să ne creștem un public de care să ne bucurăm cu toții. Fiecare nou iubitor de carte care-și dorește să crească o să caute diversitate, fie că e vorba de genuri, fie că e vorba de moduri de exprimare.
O carte pentru copii naște un cititor de literatură YA, care o să caute mai târziu o ficțiune educată sau reprezentarea ei pe scenă sau pe ecran. Consumatorul nu se epuizează. E treaba noastră să-l ajutăm să crească. De altfel, chiar numele festivalului își dorește să transmită această nevoie de colaborare, de susținere reciprocă.
Am citit undeva că unul dintre obiectivele NOD este profesionalizarea ecosistemului creativ. Ce înseamnă asta mai exact?
E încă o încercare de a mai distruge un clișeu – ăla care zice că nu poți trăi din scris. Că Eminescu nu-ți plătește facturile. Cred că e vremea să încetăm să mai perpetuăm perspectiva asta și să începem să privim oportunitățile pe care le oferă spațiul creativ.
Nu vreau să mă lansez aici într-o discuție legată de inteligența artificială sau de meseriile viitorului. Până acolo, există azi, în prezent, opțiuni de carieră prea puțin cunoscute în industriile creative pe care suntem datori să le popularizăm. Să încetăm să mai reducem cartea la autor și tipografie, filmul și teatrul la actori și regizori. În epoca fake news-ului, lumea drepturilor de autor este încă o necunoscută volatilă în România. Avem mult de lucru.
Să nu mai lăsăm cititul în seama școlii și a profesorilor de română. (…) Din păcate, am convingerea că programa școlară a ajuns să facă un deserviciu noii generații de cititori. Și atunci, e treaba noastră să punem umărul, în orice formă.
Să nu mai lăsăm cititul în seama școlii și a profesorilor de română. (…) Din păcate, am convingerea că programa școlară a ajuns să facă un deserviciu noii generații de cititori. Și atunci, e treaba noastră să punem umărul, în orice formă.
Ai comparat lectura cu pâinea, spunând că ar trebui să fie o prezență constantă în viața oamenilor. Cum putem transforma lectura într-un obicei zilnic pentru cât mai mulți oameni? Cum putem transforma cititul în normalitate?
Încă o opinie nepopulară: să nu mai lăsăm cititul în seama școlii și a profesorilor de română. Nu spun că e vina lor, sunt zeci, sute de profesori pe care-i cunosc și care au darul ăsta nemaipomenit de a sădi sămânța curiozității și a iubirii de carte în inima copiilor. Eu însămi am avut parte de unii dintre ei atunci când am fost elevă. Problema rămâne însă sistemul și constrângerile cu care vine și pe care nimeni nu va reuși să-l schimbe decât cu mult efort.
Din păcate, am convingerea că programa școlară a ajuns să facă un deserviciu noii generații de cititori. Și atunci, e treaba noastră să punem umărul, în orice formă. Să facem MLM-uri de cititori :) Să adoptăm biblioteci din orașele mici, să scoatem cărțile de pe raft și să le punem în mâna cititorilor. Să le citim bătrânilor în aziluri.
Să le scriem autorilor și să-i invităm la întâlniri – ați fi uimiți cât de mulți abia așteaptă să meargă în vreo sală de clasă. Să ne dăruim cărți ca finlandezii sau ca spaniolii, să creăm sărbători speciale pentru carte, să promovăm noua generație de autori. Să ne lăudăm cu toate astea. Și să nu așteptăm ceva în schimb.
Ai povestit undeva că în perioada în care ai lucrat în presă nu ai citit aproape deloc. Cum ai revenit la lectură și ce sfaturi ai pentru cei care doresc să reia acest obicei după o pauză mai lungă?
A fost o etapă necesară. E firesc să mai și obosim, iar eu veneam după o perioadă în care citisem enorm (am făcut Facultatea de Litere și au fost câțiva ani în care aproape că am locuit în sala de lectură) și intrasem într-un domeniu în care aveam foarte multe de învățat, doar că nu din cărți. Lectura nu a fost complet absență din viața mea – lucram într-o televiziune de știri, mă ocupam cu cuvintele.
Am simțit nevoia să mă întorc la beletristică în momentul în care mi-am dat seama că mi-am pierdut spontaneitatea. Devenisem o mașinărie de „soluții creative” care erau, de fapt, declinări ale unor stereotipuri profesionale. Eram eficientă, dar (înțeleg acum) lipsită de autenticitate. Literatura, ficțiunea în special, depozitează resurse nesfârșite de inspirație care te pot face remarcabil inclusiv în spațiul profesional, indiferent de domeniul în care activezi.
E motivul pentru care întotdeauna recomand opere de ficțiune, mai ales atunci când lucrez cu mediul corporate, predispus la rețete și „pași simpli”.
Pentru cei care vor să reia obiceiul după o pauză mai lungă sunt multe recomandări: să înceapă cu ceva lejer – proză scurtă sau un roman accesibil. Să găsească oameni cu care să vorbească despre cărți – sunt o mulțime de book cluburi și de comunități online și off line. Să urmărească podcasturi despre cărți (știu eu unul pe care l-aș recomanda ;)
Ce le-ai spune celor care nu l-au citit pe Gheorghi Gospodinov, astfel încât să-i faci curioși să îi descopere cărțile?
Cred în întâlnirile potrivite: uneori cititorul își găsește cartea, alteori cartea își găsește cititorul. N-aș recomanda oricui cărțile lui Gospodinov. Cred că, în cazul lui, cartea trebuie să-și găsească cititorul și o recomand atunci când găsesc profilul potrivit.
Uite, cel mai recent om căruia i-am dăruit Fizica Tristeții și Refugiul Timpului e profesorul meu de istorie, Dan Miron, el însuși autor (publicat la Nemira, Polirom și Litera) care a fost cucerit iremediabil de bulgar.
Combinația asta între elemente culturale comune, experiența vieții în comunism și teorie a relativității într-un univers populat de personaje ireal de verosimile are nevoie de un sol fertil, hrănit de multă curiozitate și deschidere a minții. Cine simte că se încadrează în acest profil e cititorul perfect pentru Gospodinov. Inclusiv pentru Un roman natural :)
Cum a fost experiența de la Târgul de Carte de la Praga? Ce ai învățat din interacțiunea cu publicul și autorii de acolo? Cu ce gânduri te-ai întors acasă?
La Praga m-am dus cu scopul precis de a fura inspirație pentru NOD. Și am găsit, din belșug. Multe dintre lucrurile cu care am venit de-acolo își vor vedea efectele în toamna asta, la Brașov. Inclusiv o listă generoasă de editori și agenți literari. Întâlnirile cu Gospodinov și Kurkov au fost bonus ;)
Ai observat diferențe semnificative în modul în care este percepută lectura în alte țări comparativ cu România? Ce putem învăța din aceste diferențe?
În aprilie, am fost la Festivalul de Carte de la Paris. Am fost impresionată de cozile de așteptare la intrarea în Grand Palais (rezervările erau făcute pe intervale orare, iar la un moment dat accesul chiar a fost suspendat pentru câteva ore din cauza numărului mare de vizitatori), de grupurile enorme de tineri care-și așteptau scriitorii preferați pentru discuții sau sesiuni de autografe. În mai, a fost Praga, iar de acolo am aterizat în Bookfest.
Știi ce cred? Că diferența esențială între toate este atitudinea. Dacă la Paris și Praga am simțit bucuria, la noi m-a lovit înclinația spre nemulțumire. Că-i prea cald, că-i prea zgomot, că-i aglomerat, că-s prea mulți copii… Avem o predispoziție naturală pentru ciufuțenie. Altfel, convingerea mea e că lumea citește. Mai multe cărți, mai mulți români, mai mulți tineri decât în ultimii ani. Și că putem să ne mândrim cu asta și să începem să privim mai intens și spre partea plină a paharului.
Crezi că în acest moment literatura română este comparabilă cu cea internațională?
Cred că trăim un moment privilegiat, cu multe voci tinere remarcabile, cu edituri care au început să se deschidă tot mai mult către autorii autohtoni și cu un public din ce în ce mai dornic să-i descopere. Da, cred că literatura română poate să stea cu încredere și drepturi depline la orice masă.
Asta este unul dintre scopurile pe care ni le propunem la NOD – să creăm o platformă care să conecteze autorii români cu piețele internaționale. Să ieșim din această paradigmă a pieței mici și să ne creștem șansele de a fi recunoscuți ca o literatură puternică, vie.
Crezi că putem sprijini mai eficient promovarea autorilor români pe plan intern și internațional?
Mă bucur să văd tot mai mulți autori români prezenți în spațiul literar internațional. Și nu vorbesc doar de exemplul lui Mircea Cărtărescu. Îmi vin în minte Radu Vancu sau Cristian Fulaș, Bogdan Crețu – nominalizat la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură.
Cumva, și ăsta este unul dintre scopurile pe care ni le propunem la NOD – să creăm o platformă care să conecteze autorii români cu piețele internaționale. Să ieșim din această paradigmă a pieței mici și să ne creștem șansele de a fi recunoscuți ca o literatură puternică, vie.
Suntem goi fără emoții
Ai afirmat că „poveștile sunt esența umanității“. Cum putem folosi storytelling-ul în educație și în dezvoltarea noastră, a fiecăruia dintre noi?
Și asta e o discuție foarte lungă, care pornește de la o premisă foarte simplă: suntem goi fără emoții. Cred că e important să nu uităm asta nicio secundă și să ne dăm voie să folosim aceste instrumente fără să ne fie teamă că ne vulnerabilizăm.
Să ne învățăm copiii să o facă. E un proces care necesită timp și încredere, dar cred că schimbarea de paradigmă e necesară și obligatorie. Poate discutăm despre alta mai mult, cu altă ocazie.
Spuneai, de asemenea, undeva că „Arta și cultura nu sunt un moft”. Crezi că acum, când avem un nou președinte, e posibil, în sfârșit, să vedem educația repusă în drepturi? Ce așteptări ai tu de la instituțiile statului în ceea ce privește cultura?
A fost primul meu gând, prima speranță când a fost anunțat rezultatul alegerilor. Din păcate, președintele nu poate să facă lucrurile singur. Dar sunt convinsă că un proiect ca România Educată ar fi avut șanse mult mai mari în mâinile actualului președinte decât a avut cu predecesorul lui.
Am învățat să nu am așteptări de la instituțiile statului, și nu doar când vine vorba de educație și cultură. Sper, însă, să știm să folosim în favoarea noastră acești 5 ani pe care tocmai i-am câștigat și să punem lucrurile în mișcare, în direcția potrivită. Fiecare dintre noi, în felul lui, să pună umărul pe bucățica la care se pricepe.
După cum se vede, nu-ți place deloc să stai pe loc și pui la cale în mod constant tot felul de proiecte, evenimente, întâlniri. Crezi în puterea comunității?
Am răspuns la întrebarea anterioară fără să trag cu ochiul la ultima ta întrebare. Da, cred că puterea comunității e cel mai eficient motor. Am o singură temere – să nu ajungem să golim de sens și conceptul ăsta așa cum am făcut cu autenticitatea, cu sustenabilitatea, cu reziliența… Sunt totuși o optimistă incurabilă și rămân la convingerea că suntem niște oameni deștepți. Și că putem să facem NOD împreună, oricând e nevoie.