„Endometrioza e ca un coleg de apartament nepoftit. Nu l-ai invitat niciodată, dar s‑a mutat în corpul tău și refuză să plece. Trebuie să înveți să trăiești cu el, să-i anticipezi toanele, să-i cunoști obiceiurile. Uneori e liniștit, alteori face atât de mult zgomot încât nu mai auzi nimic altceva. Și știi ce e mai neplăcut? Că în realitate chiar nu poți să-l dai afară” – așaîși începe Beatrice Bran confesiunea în cartea Viaţa printre cicatrici. Jurnalul unei femei care luptă cu endometrioza, aflată acum la precomandă pe site-ul Editurii Trei. O confesiune despre durerea marcată de oboseală cronică și epuizare psihică, invalidată de societate și deseori de sistemul medical. Volumul autoarei este, totodată, și un jurnal al unei experiențe de viață care împletește atât suferința, cât și speranța.
Așa cum le mărturisește cititorilor încă de la primele pagini, acest volum nu se dorește doar o relatare a unui parcurs medical sau o radiografie a patologiei, ci un ghid cald și autentic al unui om care a învățat în fiecare zi să trăiască cu durerea și cu singurătatea adusă de aceasta, cel puțin la începutul acestui drum. Pe parcurs, acest sentiment s-a conturat în motivația de a-și transpune povestea în cuvinte, astfel încât „Viața printre cicatrici. Jurnalul unei femei care luptă cu endometrioza” să devină ca un partener puternic și stabil pentru toate femeile care trec prin același încercări. Autoarea a învățat în cel mai dureros mod cu putință să își asculte corpul și să înțeleagă ce transmite acesta, să îi recunoască semnalele și să descifreze simptomele unei boli care adesea au purtat-o prin vizite medicale la diverse specializări și cabinete, de la ginecologie până la psiholog. Această călătorie devenea în timp cu atât mai confuză, ducând la o certitudine amară, care reflectă o realitate dură: „subestimarea durerii feminine este un sport național în cabinetele medicale, de la controalele de rutină până la nașteri”.
Conform OMS, 10% (190 de milioane) dintre femeile și fetele de vârstă reproductivă la nivel global au endometrioză, iar în România, realitatea e și mai tulburătoare. Peste 500.000 de românce au endometrioză, iar diagnosticarea durează între 7 și 12 ani. În plus, aproximativ 10–15% dintre femei sunt diagnosticate atât de târziu, încât stadiile bolii sunt deja avansate.
Urmărind firul investigațiilor, Beatrice a făcut din cunoaștere, obținută printr-o documentare asiduă pe cont propriu, super-puterea sa. Acest lucru este transpus în fiecare pagină și le însoțește cu compasiune pe cititoarele care au nevoie de sprijin emoțional și încurajează nevoia de informații documentate și repere clare, atât în sistemul medical, cât și în propria viață. Dar mai presus de toate, prin Viaţa printre cicatrici. Jurnalul unei femei care luptă cu endometrioza autoarea speră că povestea ei să ajute alte femei să‑și urmeze intuiția, să nu accepte că durerea lor e normală și să caute acei specialiști care le ascultă, le văd și le cred suferința.
Fragment în exclusivitate pentru COOLtura Mall
Tu ești mai mult decât o boală. Mai mult decât un job. Mai mult decât orice rol pe care îl joci.
Și e timpul să îți dai voie să descoperi cine ești cu adevărat. Îți recomand să faci acest exercițiu — să te identifici, să cauți și să vezi cine ești tu cu adevărat. Cred că nu vorbim suficient despre cât de fragili devenim după un diagnostic, de orice fel. Te trezește brusc la realitate: „Uau, sunt om, mă pot îmbolnăvi“. Un adevăr atât de simplu, dar pe care îl ignorăm cu desăvârșire până când corpul ne forțează să‑l înfruntăm.
Trăim cu toții într‑o iluzie a invincibilității până când primim acea hârtie medicală care ne dovedește contrariul. O hârtie care devine brusc granița dintre viața de dinainte și cea de după.
Deși funcționam ca un om normal, lucram, mă plimbam, făceam tot ce ține de un curs natural al vieții, în interior se petrecea altceva. Acolo, sub pielea mea, sub hainele mele, sub zâmbetele de circumstanță, se ascundea o teamă nouă. Prinsesem frica de incapacitatea de a mă proteja. Simțeam că, dacă mă împinge cineva mai tare, o să‑mi iasă efectiv mațele pe afară. Doamne, și ce nu‑mi plăcea sentimentul acesta. Expusă, fragilă.
Există această disonanță ciudată pe care o experimentăm — această contradicție dintre exterior și interior. În exterior, arăt normal. Pot să merg la magazin, să zâmbesc la casieriță, să discut despre vreme. Pot să merg la job, să particip la ședințe, să prezint proiecte. Nimeni nu‑mi vede cicatricile, nimeni nu‑mi simte durerea.
Dar în interior trăiesc constant cu un picior în normalitate și cu celălalt într‑o fragilitate totală.
Am avut momente în care mă trezeam noaptea, transpirată, convinsă că ceva s‑a rupt în interiorul meu. Mă pipăiam instinctiv, căutând semne de sângerare, deși știam că cicatricile erau vindecate de mult. Corpul meu poartă amintirea traumei și refuză să o uite, chiar dacă mintea încearcă să meargă mai departe.
Învățăm să trăim în această dualitate. Să zâmbim în timp ce numărăm în gând minutele care au mai rămas până la următoarea doză de analgezice. Să ne comportăm normal în timp ce ne întrebăm dacă durerile astea noi sunt ceva despre care trebuie să‑i spunem medicului sau e pur și simplu ceva „normal pentru cineva bolnav“. Să ne facem planuri pentru viitor în timp ce o parte din noi se întreabă câte dintre aceste planuri vor fi perturbate de boală.
Orice comentariu bine intenționat, dar neinformat, cum ar fi „Ai încercat să bei ceai de mentă?“ sau „Poate ar trebui să faci mai mult sport?“, poate declanșa un val de emoții pe care trebuie să le ținem în frâu. Orice știre despre un nou tratament ne poate arunca într‑un roller coaster de speranță și dezamăgire.
Și totuși, în mod ciudat, această boală a venit cu o forță pe care nu bănuiam că o aveam. Pentru că trebuie să fii incredibil de puternică să trăiești cu această disonanță în fiecare zi. Să porți această contradicție în tine și să continui să funcționezi. Să simți că te poți rupe în bucăți în orice moment și totuși să continui să pășești prin lume.